luni, 9 februarie 2015

Sexy writing paper. Missed writing on this shit…

So, shoes… I really can’t understand what’s with this fascination I have towards shoes. I mean, we just take them and put them on our feet. Nothing else! Maybe it’s because of the atributes I’m imbuing them with. Or maybe it’s because I find them easy to draw.
        The fact thhat I like drawing shoes should tell me something about myself, but I can’t find an explanation for it. This could mean that I can’t figure myself out. Where’s this mental lock located within me?
        I often find myself staring in the mirror, but the person I look at… he’s just a stranger. Nothing more than a gathering of flesh and bone. And hair… I can’t identify anything familiar about me in him. Ive always sliked to think I can see through real, tagible things, such as humans. But let’s put it this way: if I like seeing more in people, then I should be able to see the same in me. Or maybe the lack of seeing more in me resulted in me wanting to see more in others? Why ca’t I manager to deliver the same treatment towards myself? Could it be that I am not just a single idea which managed to materialise itself, but more like an entire conglomerate of ideas? Who am I? What am I? Why am I here? Am I maturing? Am I happy? Am I potential? Am I?
        I wish I was healing… in fact, I already am doing this. E. managed to retrieve a small portion of myself for myself, and that’s ended up in me feeling a little like myself again… It feels really good.
        For the past year and three months I feel as if my entire existence was temporarily canceled. For a whole year, I’ve passed away, but it was OK. I’ve basically borrowed other people’s existence: I’ve been a corporate bitch, a misunderstood wannabe artist, a failure as a student, an aspirign shoe designer. What these people have in common is that they all were potential successful projections on the social ladder, but at the same time, they lacked the guts to achieve themselves. They were just pending, waiting for things to suddenly change. But that doesn’t work that way. Things sometimes need impulses to start moving. Them and I, we have slacked, never doing anything to better ourselves. But again, this was OK.
        A few questions for myself:
a.)    What is my life philosophy?
b.)    Should I wall myself inside myself?
c.)    Do I really need targets and deadlines to give myself meaning?

         The answer to all of these questions is NO! My way of living only focuses on living and possibilities. I can’t work based on the principles that society finds acceptable! It’s not ME! I don’t have a specific life philosophy, because mine is always changing and because it’s got the potential to turn into something else. And people can always come in and greet me and then just leave. It is OK. This is how things work with me! And I suck big time at rules, regulations and deadlines! Fulfilling them isn’t me! I float and I drift! This means only one thing: I am always changing and at the same time, I also nothing! I think my potential is I am and can become at any point something out of nothing. I am simultaneously living in the now and in the next!  My potential is nothing! The nothingness of potential!

luni, 16 septembrie 2013

Butterfly Cry II

        Rumega si o Hubba-Bubba, la fel ca cele din copilaria lui, doar ca textura era diferita. Asemeni multor alte lucruri din el si din viata si din realitatea in care exista, si guma aia se schimbase. Insa numai acele lucruri care el le voia a fi schimbate nu patisera nimic. Se intreba daca aveau s-o faca vreodata. Traia cu iluzia... ca oricare alt om. In fond, suntem inconjurati de aparente. Ceea ce noi vedem, nu cunoastem cu adevarat. Simturile sunt o insumare de elemente ce au evoluat, dar nu asigura o acuitate de ordin divin a lucrurilor din urul nostru. Insa in afara de propriile-i simturi, cu care cerceta ce e in afara lui, nu putea altfel sti ce se afla in afara lui. Dimensiunea lui interioara... ei bine, dimensiunea lui interioara o explorase in mii de directii, dar strabatuse aceleasi cai. Aceleasi cai care, de cele mai multe ori erau la fel, dar diferite deopotriva. Se plictisise sa caute in propriu-i univers, caci era debusolant. Ar fi vrut sa vada ce e si in afara lui si sa schimbe acele lucruri putin, doar putin.
          Mergea in dimineata aceea cu pasi sacadati, tacuti, gandindu-se daca lucrurile se aseamana cu fluturii. (Mereu crezuse ca fluturii sunt esente prin excelenta. Erau simbolul metamorfozei perfect, caci perfectiunea pentru el, nu statea in precizie si acuitate, ci mai degraba in cumulul de defecte. Fluturii erau acele insumari de imperfect mereu frumoase.) Daca ar fi asa, atunci poate metamorfozele lucrurilor si ale oamenilor nu i s-ar mai parea chinuitoare si neplacute, abjecte chiar, ci chiar sublime. Perfectiunea era de moment, ca fluturii. Lucrurile in starile lor de cu fiecare minut erau de moment. Nimic nu parea sigur.

miercuri, 3 iulie 2013

Butterfly Cry I

      Se trezise dimineata devreme fara nici cel mai vag gand despre ce urma sa faca. A intrat in baie cascand plictisit, si-a stors doua cosuri si si-a periat dintii in sila. Si-a luat pachetul de DoomCherries si si a aprins o tigara. Picioarele lui l-au purtat, ca in fiecare dimineata, de altfel, spre colectia lui de fluturi. A admirat-o cu un oarecare iz de nostalgie in ochi si cu fumul topindu-se in aerul din jurul gurii sale. Duhoarea insuportabila a tutunului combinata cu miasma delicata a aromei sintetice de cirese ii alinau zbuciumul interior. Statea in picioare admirandu-si creaturile fara suflet pe care le smulsese din bratele naturii si-i venea sa planga. Pe cat erau de suavi si ciudati in acelasi timp, fluturii sai nu pareau sa-si mai fi pastrat esenta. Se pierduse. Toata acea fragilitate nepamanteana impletita cu o duritate a maruntelor elemente din care erau compusi nu mai aveau niciun continut. Aceste masinarii-insectoide umplute cu viata erau acum goale, ca niste baterii goale, aruncate la gunoi. Insectarul lui nu era altceva decat un dustbin pentru niste carcase.
     Si-a mai aprins o tigara, apoi a aruncat jeansii gri pe el, maioul bej si jacheta de piele. A iesit in strada, iar aceleasi picioare l-au purtat catre locul de munca. Pasi apasati, iuti zdrobeau particulele de praf intarite ale trotuarului. Nu putea sa planga, nu ptea sa schiteze nimic. Dupa ce fugise dupa atatea vise efemere, dupa atatea persoane pe care se luptase sa le tina aproape, sa se umple cu prezenta lor, devenise gol. Tocmai golul interior de care fugise dintotdeauna il napadise acum, in nici cateva zile. Mai ciudat era faptul ca desi el nu mai simtea nimic, doar reminiscente, palpairi aproape stinse, el umplea cu prezenta lui golul celorlalti. Cel putin, asa i se spusese. Stia ca fuga asta intru pericol si provocare, intru risc si dinamism era precum o sabie cu doua taisuri: putea fie sa-i ofere multe, dar pentru o scurta perioada de timp, fie sa- lase gol. Insa el a avut parte de ambele. Incercand sa-si umple sufletul deja prea plin, i se uscase incetul cu incetul. Si asta doar pentru ca toti cei cu care intrase in contact luasera o bucatica din el. Riscase fiindca stia ca nu vrea sa se conformeze. Rezultatul fusese unul aproape fatidic, dar meritase efortul. Asta o stia. Doar nu degeaba avusese parte de cele mai zbuciumate nopti albe si framantari de pana atunci, de cele mai sincere bucatele de fericire pe care le-ar fi putut manca cu nesat.
    Poate ca venise vara in oras, poate ca inainte lucrurile aveau un sens si fiecare pas al sau se indrepta intr o anumita directie, insa nu si acum. Tot ce ii mai ramasese erau doar plimbarile zilnice in cautarea extazului si riscului, al provocarilor si adrenalinei. Incerca sa umple ceva ce nu putea fi umplut. Toate lipiturile sufletesti pe care si le aplicase cu mult fals entuziasm se scurgeau, topite fiind de lipsa de fond din interior. Se simtea la fel de urat precum solzii aripilor fluturilor lui. Ajunsese sa se considere urat pentru ca toti il considerau frumos.Dar nu-i mai ramasese nimic altceva decat cutia in care isi impachetase sufletul. Reminiscente. Din asta mai era el acum compus. Cel mai chinuitor gand era acela ca nu-si putea da seama daca va veni ziua cand va fi din nou la fel de plin. Avea strictul necesar, dar nu 'acel savoir faire'. Murise si odata cu el, orice urma din EL. Se metamorfozase invers, din fluture a fost redus la o simpla omida. O omida care mananca si mananca si acumuleaza mase intregi doar pentru a nu avea cum sa si le gestioneze. Culorile lui se stersesera, iar scanteia vietii era molcoma, nu mai zvacnea la fel; asta o confirma tona de zgomot din jur care, desi mai estompa din linistea lui interioara, revenea la acelasi ritm sacadat de zvacniri. Il obseda trecutul recent si nu-si mai gasea locul. Trupul nu-i mai cerea nimic, la fel si inima. In schimb, mintea incerca sa-i devoreze celelalte doua organe pentru a putea mentine totul in viata. Empty... Exact cum era si sticla de cola din mana lui. Transparenta, translucida, un mare vid redus la scara microcosmica. Un vid condensat... Un vid care rumega acelasi lucru in fiecare zi. Regurgita pentru a digera cat mai bine tot ce avea in el.
Si in acelasi regim, zilele continuau sa curga....

marți, 9 aprilie 2013

scl...Ava (la nymphe)





te-am găsit abandonată-de tine tuturor- printre maldăre de mădulare retezate
cu ochii-ţi plângând lanţuri putrezite.

păpuşă...

 îţi cădeau dinţii de porţelan
mâncate de cariile unei centuri de castitate corodate
pe sfârcurile tale – plăgi vineţii –  plângea râul  izvorât din mulţi

gemeai, păpuşă...

lingeai pătimaş făgaşurile sale!

virgină putredă! de-ai fi ştiut ce chingi şi laţuri-piei ale lui pluto-
aveau s-atârne-n jurul curului şi ţâţelor tale...

de-ai fi ştiut, păpuşă...

talăngi se-mpleteau în cosiţe despletite pe labiile-ţi-violate prin zvâcniri violente de mădular,
şi suflări opace -mărfuri de china- ţi se prelingeau dintre acestea.

păpuşă

acum mori,
 mori înecată de propriile-ţi plăceri-lichide vinovate
şi ochii-ţi încă plâng lanţuri putrezite.

Succumbus!


        Today I felt like hanging tears on the pin-board.  I just wanted to put a pin tip in every single one of them with a merciless, yet docile finger tap. I felt like lobotomizing them in honor of a missing thing. But I came to realize there weren’t any of them left. It’s like they’ve vanished. No more mournful, nostalgic tears, nor tears of joy or sorrow. Will I taste their skin on my chin? Or will the rain simply lend me hers? Who knows?! Have the clouds had a nervous breakdown that it rains so eerie? 
       With dust now laying itself to rest on the raspberry tea turned scarlet in the cup, something’s a miss. A miss of substance, a miss of content. A miss of.... Who? What? When? I guess you never get to see these questions’ answers in a translucent picture as much as you tried. If it misses, why doesn’t it hurt, as if famine is ravaging your intestines? Or is this pain you feel when you miss something? Is nothingness something or its absence causes severe damage to the soul? I take another sip from the teacup with my desert dry lips. Still, it rains. Mindless, careless, word whisperer! You’ll never know peace as you can never break out of the imprisoning tower you resume your claustrophobic world to! If that is what makes us humans, how come most of us seem to be free? In fact, are we actually free from ourselves and the others? Do we ever rid ourselves from the mold that consumes our latent soul cellars?
    My hand’s been overrun with cavities. My left hand has cavities. Its bony structure can no longer stand its state of decay. But I can no longer feel the hurt the cavities cause to my nervous system. I’ve shut down for a while. I need to sleep, I need to rest. I fatally need to rid myself of myself. The only things I can reach now for are  a chit-chat here and there with solitary widow ling-spiders  and scarlet cockroaches living on the putrefied pavement underneath the kitchen sink. Somehow, I no longer care about how it all dies off. It’s a universe ready to spill it’s last drooling and breath once I finish this never ending line I write. It’s the final act of a puzzled-play and the main character is missing from its place. Where is it? Better said, which one is it? What shape does it have? I dread the day I find the answers to these riddles that have obvious answers. I fear it will all wear off, I fear that I will wear off as well and then, then.... I’d have to start it all over again and so forth until the end of.... the end.
       Seven sirens with the voices of a thousand wailing banshees grunt from the wombs of my old radio and I‚m hanging rotten rag dolls on top of the threshold. Poetry of the dead is spurned through Seria’s meows (she’s been starving for centuries now!)  and the buffoon is dancing tango on a turnip’s flute shouts with a dead ballerina. I, we, we all started with a collective glimpse of light, but it’s got far too close to a pulsar now! We all succumb to not feeling anything and not remembering anything. Why don’t we care anymore? We are nothing but a bunch of sitting ducks. What can’t we feel or remember? What should we ignore and forget? Why do we lack the lacking of it? What is it? Who is it? When is it?
       We’ve been aging and we still are. Blank expressions scar our heads and spoiled mascara runs down our cheeks in rivers. Build me a prison-tower out of the words I collect from the engravings I do on the coffee-stained paper. Build us a home, I muttered! Build it! Build a  twig-bird-cage for our corroded shards of heart to keep! Help us keep forgetfulness for as long as possible! Agony, oh agony! Why can’t we remember? We are still dancing and hoping around like escapees from an asylum. In a world so tern such as ours, delusion is at home and we along with it. But what are we forgetting  Can we forget forgetfulness? Can we .... Who is we?....

If I ever die, will you taste my lips if they are not there?

marți, 18 septembrie 2012

Al Kalaf

Al’Kalaf

Iluziile se îmbulzesc la orizont pe măsură ce micul grup de oameni se chinuie să-nfrunte razele apocaliptice ale soarelui. Aerul este sufocant, încât nările noastre sunt la fel de uscate ca dunele de nisip ce ne-nconjoară. Până şi cămilele par să-ndure cu greu căldura asta aridă. Călătorim de câteva săptămâni bune, dar de departe, asta este cea mai chinuitoare parte a expediţiei noastre. Nu am văzut de zile bune niciun semn de aşezământ uman, n-am găsit nici măcar urme de animale sălbatice. Începem să ne pierdem speranţa, deşi ne-ncurajăm reciproc că vom ajunge la Al’Kalaf curând. Sper ca proviziile să nu se termine înaintea perioadei pentru care le calculaserăm, altfel suntem pierduţi. Zâmbim, râdem, chiuim seara lângă focuri, dansăm şi cântăm cât ne ţin plămânii, doar pentru a umple spaţiul ăsta pustiu. Speranţa chiar a început să moară încet.

Doctorul stă în fruntea grupului alături de beduinul ce ne serveşte drept ghid, iar boboaca de la Arheologie se foloseşte de foile notate pentru a-şi face vânt, dar nu cred c-o ajută la ceva. În urmă rămâne străinul tăcut cu care ne-am întâlnit pe drum. Se pare că merge şi el tot la Al’Kalaf. Bea o gură din sticla de inox plină ochi cu whiskey. Pare a fi absorbit de propriile dileme, de propriile îndoieli şi monştri. Pe timp de zi, suntem însoţiţi de asprul disc al soarelui, care azi pare să dogorească mai puternic decât de obicei, iar noaptea, luna ne-ngheaţă venele. Nu ne temem de acestea, cum nu ne temem nici de vulturii ce zboară-n cercuri deasupra noastră ţipând, nici de scorpionii ce ne apar dinainte, nici de hoţii deşertului despre care se spun atâtea poveşti şi circulă atâtea zvonuri. (Al’Kalaf este şi el adesea menţionat în scrierile antice şi-n legendele locale. Oamenii se uită ciudat când cerem informaţii sau orice referinţă legate de el. Nu-nţelegem perfect limba, căci este mult frântă şi prea puţin inteligibilă. Pare a fi o formă necristalizată de hindi cu influenţe mesopotamiene.. De aceea, singura sursă de comunicare rămân agendele şi jurnalele noastre pline cu desene şi detalii, cu hărţi, cu coordonate, cu notaţii vechi. Toate culese din interacţiuni cu diverşi indivizi, furate din cărţile librăriilor locale sau adunate personal de membrii grupului din tot soiul de locuri ce fac referinţă la cetate. Nimic sigur... Călătorim de luni bune spre a-l găsi şi-n cele dn urmă.... E anul 1.....) Singurul duşman al cărui nume nu-l rosteşte niciunul dintre noi este iluzia. Ne temem de halucinaţiile deşertice, ne temem că ne va ceda cortexul şi noi, slăbiţi psihic, ne vom arunca-n braţele pierzaniei ăsteia ispititoare pe care deşertul ne-ar putea-o arunca pe linia orizontului. Am trecut şi prin câteva furtuni de nisip fără a avea unde să ne ascundem, dar de departe, nici măcar ele nu au fost aşa îngrozitoare. Ne promiseserăm că ne vom concentra pe explorarea împrejurimilor, că peisajele ne vor captiva imaginaţia şi ochii, că locurile vor fi punctul de interes major. Dar peisajul e acelaşi mereu, dunele nu se schimbă cu nimic. Tone de nisip peste tot şi fiecare grăunte pare că-i seamănă leit celui dinaintea sa. Parc-am fi căzut pe o zgârietură a unui disc de vinil zgâriat, iar acum acul ne menţine pe unul din şanţurile create de furtunile de nisip. Suntem pe repeat... Ori asta, ori ne aflăm într-o casă a oglinzilor, dat fiind că soarele topeşte tot, chiar şi pe noi, şi că suntem înconjuraţi de silicon brut. Când vom ajunge în Al’Kalaf?

Ei, cel puţin odată cu seara, ne putem opri din drumeţit, iar Tina să-şi scoată vioara să-nceapă să destreseze atmosfera aparent calmă, dar tensionată. Ceea ce reuşeşte acest copil diafan de un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri cu vocea ei e incredibil. Ea nu cântă, nu spune poveşti prin vioara sa şi nici nu transpune sentimente. Pur şi simplu, ea doar cântă un film. Adică, tot ce cântă se derulează-n imagini vii, reflectate pe cerul puzderit de stele. E un cinematograf viu, ale cărui sentimente se acumuluează-ntr-un block buster de excepţie. După fiecare reprezentaţie de-a ei, cu toţii cădem într-o tăcere brută, meditativă, răstimp în care biata fată-şi termină cina, noi rămânând perplexaţi încă. E un om al cuvintelor puţine, dar ai cărui ochi sclipesc plini de viaţă şi de inocenţă. Norocul nostru că avem propria oază cu noi. Pe ea. De aici, din proiecţia în care ne învăluie studenta la Arheologie, Al’Kalaful pare să nu existe, Al’Kalaful pare doar o accepţiune eterică, un gargui aflat pe vârful unei arcade din vârful unei catedrale gotice.

În seara asta însă, doctorul Crane pregăteşte ceva. Nu ştiu de ce, dar e mai tăcut decât de obicei, probabil că ceea ce va urma să spună sau să facă are legătură cu Al’Kalaf. Dar niciodată nu am observat cum trece timpul când Tina se străduieşte să evaporeze din monotonie. Ce accelerare! Cine o fi mormăind pe fundal? Insecte nu-s, vipere nu-s. E Crane, a-nceput! Spune o poveste. Povestea unui loc mitic, ale cărui turle şi cupole mesopotamiene se văd de la 33 de mile depărtare. Semnul clar că te apropii de el. De Al’Kalaf! Mult doritul Al’Kalaf! În aerul din jurul turlelor palatului, joacă o auroră violet, iar dorinţa de a ajunge mai repede la el se năpusteşte asupra ta, încât picioarele dau pinteni mai apăsaţi calului sau cămilei. Ochii-ţi lăcrimează puternic de la tăişului nisipului şi al vântului ce ţi-l suflă-n faţă, de la nerăbdarea de a fi ajuns, de la angoasa de a fi reuşit în goana ta după aur.

Odată ajuns la intrare, luminile strălucitoare acum atât de apropiate încât le-ai putea atinge, devin difuze, iar un straniu vânt înmiresmat cu miros de orhidee se zbate peste chipul şi spatele tău înecate în sudoare. Porţile se deschid larg, iar din spatele lor, oraşul îşi arată suburbiile amorţite de beznă şi linişte. Paradoxal însă, locul denotă prosperitate, eleganţă, simţ estetic prin arhitectura simplistă, dar de un mare rafinament; contrariul a ceea ce ai crede despre regiunile limitrofe ale unei urbe ca Al’Kalaf.

Pe măsură ce avansezi spre centrul cetăţii, dinaintea ta, toate focurile şi flăcările se sting miraculos, iar lumina violet difuză se propagă în aerul din jurul tău. Auzi, ici-colo, sunetul unei nicovale sau ai unor paşi, dar niciun om nu pare să trăiască aici. O fi bântuită,-ţi vine-n minte, dar şoaptele ce-ţi bântuie coridoarele minţii dispar imediat, aşa cum orice gând ţi-a părăsit mintea demult. Aerul devine şi el mai rarefiat şi mai parfumat, acum totul căpătând o mostră din esenţa liliacului şi a lavandei. Pereţii caselor sunt toţi decoraţi cu irişi imenşi, ca şi cum aceştia ar creşte direct din ei, iar grădinile suspendate se năpustesc asupra ta, asemeni unor coloşi enţi ce ţin în spatele lor natura. Colonetele numeroase şi spiralate ce le susţin sunt atât de firave, încât ai impresia că o singură oftare ar duce la năruirea întregii cetăţi. Dintre ramurile viţei-de-vie, ciripituri şi ţipete acute survolează văzduhul, iar frânghii îngropate-n alte viţe şi flori de orhidee atârnă din timpuri străvechi deasupra străzilor pietruite.

Străzile, la rândul lor, avansează în scări şi în trepte crăpate sau sparte din loc în loc. Căldura şi grăunţele de nisip ce-ţi blocau până mai deunăzi privirea sunt şterse de o mână nevăzută, iar acum poţi privi direcţiile meandrate ale străzilor înguste şi ale aleilor gnomice ce se tot intersectează. Nu eşti sigur, dar pereţii par să strălucească-ntr-o lumină fosforescentă violet, asemeni aurei metafizice ce o are locul acestora. Pulsează şi se mişcă, iar dacă te apropii, poţi vedea nişte insecte nu mai mari decât degetul mic al mâinii tale. Aripile sunt lungi, filigranice oarecum, iar torsurile lor sunt secţiuni luminoase de lumină. Lumină violet. Culorile metalice ale chelicerelor lor le fac să pară adevărate felinare vii.

În colţurile unde aceste insecte nu zăbovesc prea mult, mici conglomerate de pălării ciudate şi iridiscente cresc cât ai clipi şi mor cu aceeaşi viteză. Totul pare aici, în adâncul cetăţii, să se nască, să-mbătrânească şi să moară la un nivel cu totul accelerat. Aici, timpul pare să fi uitat orice cronologie, iar intersectările sale cu sine, să facă din Al’Kalaf un Phoenix violet verdant. Colonetele se-nmulţesc pe măsură ce te apropii de nucleul cetăţii, adică de palatul central, iar ele devin din ce în ce mai firave.

Liniştea încă domneşte, iar păsările şi gângăniile-lumânare ce trăiesc prin desişul ăsta verde-violet par să respecte nemişcarea pe care locul o impune. Grădinile suspendate acum alcătuiesc adevărate minuni arhitectonice, unde vastitatea spaţiului aminteşte de o junglă infinită. Luminile devin un amestec ca de carnaval, unde difuzul contrastează cu neonicul, fosforescenţa cu puritatea cromatică a nuanţei violet. Lungi esplanade şi coridoare deschise duc spre aripi parcă niciodată explorate ale palatului, iar sute de insecte se vântură prin acestea, cu scopul de a te ghida, probabil, spre nu se ştie ce locuri.

În mijlocul acestei săli deschise, stă un altar de tip ziggurat, amplasat parcă după nu se ştie ce principii matematic-astronomice. O sferă de lumină violet străluceşte din vârful unei făclii de aur, răspândind o ceaţă minunat mirositoare. Tobe şi sitare încep să răsune din adâncul holurilor din ce în ce mai clar, iar fiinţe îmbrăcate-n sarii, nenumărate văluri şi mase diafane de materiale violet le mânuiesc. Din spatele lor, apar dansatoare nude, cu piele creolă, mişcându-se cu o delicateţe ce aminteşte de unduirile apei ce curge în fântâna gargantuană amplasată-n holul principal. Încerci să te opui, dar corpul nu mai poate decât să privească ba muzicienii cu ochi strălucitori ca onixul, ba dansatoarele ca nişte nimfe, ba globul luminos, ca şi cum ar fi hipnotizat. Te legăni într-un soi de dans şamanic, iar dansatoarele se apropie de tine. Înainte de a realiza, de a-ţi veni în simţiri, te afli la o altă intrare a Al’Kalafului. Părul tău e acum violet, ochii-ţi sunt strălucitori ca văpăile de magmă, iar hainele s-au boţit sub praful violet iridiscent şi mort ce te acoperă. Doar barba ţi-a rămas albă, iar scânteia vieţii pare să fi părăsit demult globii tăi oculari, acum trişti. Doi muzicieni te-au însoţit vreo câteva sute de picioare în afara cetăţii fără să spună un cuvânt. Cetatea dispare acum ascunsă în spatele unei furtuni de nisip ce te acoperă, iar tu reuşeşti abia spre dimineaţă să-ţi revii din halucinaţie..... dorinţa de a vedea AL’Kalaful nu-ţi mai dă acum pace, ba chiar pare să fi devenit mai pronunţată....

Setea noastră de a vedea cetatea ni se pare brusc imposibil de stins după istorisirea doctorului, iar timpul trece pe nevăzute. E dimineaţă, de-acum nu mai putem decât să pornim din nou la drum. Căldura va deveni imediat neîndurătoare, iar somnul ne va fi fatal. Străinul e mai tăcut decât de obicei. Oare ne apropiem? Dunele sunt încă aceleaşi. Niciun palmier, nicio plantă, doar rotocoale hoinare de buruieni puse-n mişcare de vânt. Se citeşte pe faţa fiecăruia dintre noi nerăbdarea de a ajunge la Al’Kalaf. Aşa cum m-am temut, proviziile dispar pe zi ce trece. Apa devine insuficientă puţin câte puţin. Cămilele sunt şi ele extenuate. Nu au băut apă de la începutul călătoriei, iar noi nu am mai văzut de mult timp oameni. Speranţa... nu mai are mult de trăit... Am pierdut noţiunea timpului, dar totuşi cred că e deja amiază, căci soarele pârjoleşte tot ce zace dedesubt. Brusc, animalele au căzut din picioare, iar noi ne-am prăvălit odată cu ele.

Trebuie să găsim adăpost rapid, altfel suntem pierduţi. Decidem că e timpul să ne despărţim să găsim pe cineva, oricine. Tragem animalele după noi acum, fiecare în direcţia sa. Căldura dilată aerul peste limite, iar prin atmosfera vălurită de căldura iradiantă, cu ochii împăienjeniţi de disperare, se iveşte o caravană. Coviltirele ţuguiate şi violet se mişcă alene. Măresc pasul până la fugă, încercând să mă apropii de ei. Ajuns aproape, cad lat de oboseală, sete, căldură, iar un val plăcut de apă rece se revarsă peste chipul meu. Deschid gura însetat, iar buzele uscate şi crăpate se simt revigorate. Privirea nu mi-a revenit încă, dar pot distinge nişte siluete prelungi, silfidice aproape, îmbrăcate în violet. Întreb încotro-i Al’Kalaf, iar una dintre siluete îmi indică nordul. Urmăresc direcţia degetului subţire, iar undeva la distanţă, dinaintea soarelui ce acum apune, o farfurie plină de jar, crepusculul creşte. Paşii mei sunt istoviţi şi dureroşi, dar ştiu că Al’Kalaful este pe aproape, trebuie să fie, altfel pierim cu toţii. Trebuie să ajung să...

Odată cu ultima geană adormită a soarelui, temperatura scade, iar aerul devin suportabil, simţurile-mi revin. Numai privirea rămâne aceeaşi. Probabil voi rămîne orb.

Merg, merg de mult timp. Nu ştiu de cît timp. Dar merg. Gata, aici e sfârşitul călătoriei, nu mai pot merge. De m-aş putea odihni, doar un minut sau poate doar o secundă. Faţa mea sărută nisipul uscat şi zgrunţos, gândul îmi zboară la filmele spuse de Tina şi la sunetele taberei noastre, la Crane şi povestea lui şi.... de-aş putea să... mi s-a îngreunat până şi respiraţia. Ridic capul să mă uit în zare. Poate, cine ştie, apare cineva la orizont. Sau poate voi vedea batista violet a străinului fluturândă-n aer. Cad într-o amorţeală subversivă, iar fiind cuprins de ghearele setei şi somnului, cerul capătă culoarea violet, o auroră boreală apare, iar stelele devin iridiscente. Văd, văd un turn. Aş mai avea doar 33 de paşi, dar vai! Mi-e prea greu să-i mai fac. Am obosit. Mâine dimineaţă va trebui să.... va trebui să... Oare când voi ajunge la Al’Kalaf???...