Soso - Who's Gonna Love Me

Soso - Happy People (Everything Was Beautiful And Nothing Hurt)

Wonderful Chill Out Music Beach Lounge Mix by Tekiu

Răzleţ ca un artist schizofrenic

Lucrurile par să capete nonsensuri atunci când, din încăpăţânarea de a nu accepta realităţile aşa cum sunt, te arunci într-un încurcat ghem de aţe existenţiale, imposibil de descurcat. Mai simplu ar fi dacă ţi-ai părăsi întregul sistem filozofic, ai reveni cu picioarele pe pământ şi ai lăsa în urmă orice strecurare de informaţie. Ţi-aş putea da câteva lecţii despre ce înseamnă să iei lucrurile ca atare, de a vedea obiectiv şi a nu mai căuta semnificaţii. Uneori, răspunsurile dor, adevărurile mint, iar semnificaţiile sunt, de cele mai multe ori, eronate. De asta mai bine ar fi să uiţi că ai raţiune. Ţii cu tot dinadinsul să te sinucizi, nu-i aşa? Nu e bine, crede-mă când îţi spun. Am fost şi eu acolo! Ntz! Nu e deloc plăcut, chiar deloc... De asta, cel puţin, eu unul, cred că a privi totul cu un ochi sceptic este mai bine decît fie să sapi după adevăr, fie să-ncarci realitatea cu presupuse simboluri. Or, dacă un lucru nu exaltă, în primul rând, sufletul, atunci cu siguranţă nu are nicio valoare. Iar dacă îţi buleşte şi sistemul nervos central şi periferic, atunci hai la balamuc cu noi! Join the club!

Mai greu este că uneori trebuie să... îmbini trăirea cu conştientizarea, lucru destul de greu de făcut. Cum ar zice mătuşă-mea: ,Lucru’ amestecat pute-a căcat!’. Şi la drept vorbind că aşa e. Până şi toată tevatura asta cu iubitul mi se pare un mare căcat în sine. Mai întâi, nu te interesează, apoi aştepţi, cauţi, găseşti, pierzi, iar aştepţi... ce rost are tot acest du-te-vino?! Este doar de dragul jocului sau chiar victoria este cea care face jocul ,spicier’? Gastritele şi bolile psihice cauzate de acest carnaval, de acest saltimbanc numit sugestiv ,iubire’, sunt de o tortură cumplită, mai teribilă chiar decât iubitul/iubita în sine.

Când trăirile din planul real interferează cu cele din planul imaginar intern, rezultatul este dezastruos. Dar e dezastruos pentru cei dinafară, căci ei pierd noţiunea de ‚logic’ în ceea ce faci, ceea ce spui, ceea ce gândeşti, deşi tocmai atunci, lumea ţi se relevează în adevărata ei formă. Tocmai atunci lucrurilor nu mai eşti nevoit să le dai semnificaţii, intepretări, căci ele se certifică şi se categorisesc, se divid, răspunzând unor întrebări vechi de când lumea. Dar este un drumul lung cel pe care îl parcurgi până aici şi totu’-i presărat pe rând cu răbdare, disperare, depresie, extaz, nebunie, iar în ultimă instanţă, psihoză şi schizofrenie. De asta, a fi nebun înseamnă a crede că realitatea există dintr-o prismă aflată sub puterea ta, ca individ. Daaă sentimentele se nasc, asemeni ideilor, din haos, atunci cel mai puternic şi cel mai autentic le resimte cel nebun. Cel nebun sau cel fericit. Categorisirile sunt sinonime, deci unanim valabile.

Totuşi, cea mai mare întrebare este dacă nu cumva nebunia este stadiul de absolut spre care tinde omul?! Aş îndrăzni să spun că lui, nebunului, îi trebuiesc mult, mult mai puţine secunde pentru a spune un autentic şi patetic ‚Te iubesc!’ decât unei fiinţe normale. Presupun că a fi artist este o formă de absolutizare a fiinţei umane, pentru că el, artistul, este cel care transcede limitele realităţii prin invadarea ei cu o întreagă armată de reprezentări delirice ale propriului univers interior. De aceasta, probabil, hiperacuitatea senzorială specifică artiştilor îi face pe cei mai mulţi dintre ei să-nnebunească. Iată că, în cele din urmă, ei sunt cei ce reuşesc ca oameni, pe de-o parte, şi ca fiinţe ce tind să fie integre în ‚nebunia lor, nu a altora’, pe de alta.

Dă-i unui nebun, unui artist sau unui nebun artist un şiret sau o pânză şi-şi va face un prieten pe viaţă, căci nu mai crede în oamenii normali. Pentru că nebunul poate picta pânza cu şiretul, pentru că nebunul poate scrie versuri sau crea muzică pe pânză, iar tu nu ai cum s-o-nţelegi. Pentru că nu eşti nici nebun, nici artist. Pentru că toţi sunt răi şi egoişti şi pentru că toţi i-au trădat mesajul, interpretându-l greşit. Aşa că, mai satisfăcut e să aibă o perie de dinţi drept best friend forever decât o persoană reală. O persoană ce este, în fond, capabilă de oricare din figurile de stil ca ura, lăcomia, frica, ezitarea, vanitatea sau nesiguranţa, calităţi pe care ORICARE dintre noi le are.

Cu toate astea, nu trebuie să uităm: nebunii fug pe diagonală, pe lungimi diferite, pe o tablă de şah. Ei urmează Reginei, în cazul de faţă, Imaginaţia, cea care fuge oriunde, oricând şi oricât. Iar dacă ne menţinem în sfera asta ilogică, dar inepuizabilă a schizofreniei, stunci putem spune că nebunii sunt progeniturile Imaginaţiei. Acolo, pe tabla lor de şah, nu există limite, fiindcă tabla lor are un singur imprimeu şi un singur tipar pe care le urmează anacronic şi anarhic. De asta, şi realitatea lor este uşor distorsionabilp, zic eu. Din acelaşi motiv, lumea ăi consideră ‚ne-buni’, fără a încerca să pătrundă cu adevărat esenţa cuvântului. Dacă noi ne definim ca fiind normali într-un raport matematic(pentru a ne simplifica capacitatea de înţelegere a mediului înconjurător), atunci rezultă că pentru ‚ne-buni’, noi suntem inversul accepţiunii noastre legat de normalitate(noi) şi anormalitate(ei). Atunci, totul se sucombează sub propria irelevanţă, limitele se încalcă, semnificaţiile devin neclare, iar noţiunile devin oarecum plurivoce.

Totuşi, pe tabla de şah a schizofreniei nu intri pur şi simplu. Ai o-ntreagă mulţime de indivizi(unii născuţi pentru asta, alţii aleşi în timpul vieşii pe baza acţiunilor lor) care aşteaptă la rând să ia parte la ‚marea destrăbălare a ideilor’. Singura metodă prin care-ţi asiguri intrarea la secţiunea VIP(fiind nebun, trebuie să gândeşti absurd şi cât mai înalt) este ca, fiind lovit de una din şuviţele de păr ale vieţii sau de una din unghiile pictate ale realităţii, şocul impactului cu masa diafan-palpabilă a realităţii(acel amestec debusolant de vid consistent) să-ţi activeze mecanismele de submacerare a acesteia. Deci, ai începe să vezi lumea dintr-un punct de vedere anormal, adică neabordat de masa principală de indivizi. De asta nu înţeleg de ce majoritatea vedem nebunia ca fiind un semn al degradării psihice când, din contră, s-ar putea ca tocmai în acest melanj de clarobscur, răspunsurile să devină mult mai clare. Să fie oare invidia de a nu putea trăi în aceste medii perfect inexistente pentru numitorii normali? Şi da, asta ar reprezenta una din infinitele diagonale pe care un nebun le-ar urma. Nebunii nu caută, mai întâi de toate, să ajungă la o destinaţie, ci pe ei îi interesează efemeritatea timpului în care călătoresc, scurgerea iluziilor temproale printre degetele lor cioturoase, modul în care fiecare secundă înseamnă o idee acum venită şi pe veci plecată. Pentru ei, jocul ăsta de-a leapşa cu forţele cosmice este cel mai delectant orgasm intelectual pe care îl pot avea. Practic, este raţiunea lor de a trăi, încercarea asta de a perpetua o halucinaţie a unei lupte imposibile şi imposibil de câştigat cu fiinţe mult superioare lor.

Încă un totuşi spus c-un mare rânjet suprapus peste faţa mea, nebunilor li se aseamănă aproape toate categoriile obscure apărute de-a lungul istoriei şi timpului. De la aşa-zişii clovni imperiali ai curţilor antice, la bufonul medieval, la abominaţiile umane de care se putea râde la curţile regale, şi până la lumea circului de azi cu toţi trapeziştii, îmblânzitorii de animale sălbatice, la les grand maitres ai showului, la contorsionişti şi clovni, ba chiar şi la ciudăţeniile de circ(cu toţii, versiuni noi şi upgradate ale celor de dinaintea lor), cu toţii pot fi uşor asociaţi nebunului sau artistului. Cu toţii trăiesc acelaşi moment etern al euforiei schizofrenice, diferenţa dintre cele câteva categorii constând în mediile în care se formează. Pentru nebunii naturali, societatea este locul lor de naştere, iar ospiciile, sanatoriile şi azilurile sunt locurile de formare, toate puse sub semnul unor procese de izolare, drogare, vindecare şi aducere în rândul normalităţii acestora. Pentru clovni, originea este tot societatea, doar că aceştia se ‚fabrică’ acum în şcoli de entertainment sau circuri ambulante, uneori în colective psihedelico-aberante şi neconvenţionale. Artiştilor le sunt rezervate locuri în rândul şcolilor de arte frumoase sau şcoli de auto-educare în spirit acestora, căci prin acestea învaţă că totul este artă, că arta înseamnă frumos, că frumosul este tot ceea ce poţi fabrica spre a sensibiliza, a distra societatea şi a atrage atenţia viitoarei generaţii de artişti asupra unei lumi autentice şi reale, în procent de 999%. Cât despre ciudăţenii, aici vorbim de o categorie defavorizată, dar minunată, originară din societate, opere de artă vii, manifestări anabolice şi indeziderabile ale centrelor de cercetare şi experimentare ale evoluţiei.

Dar oare ce rezultă când încrucişezi aceste specii? Hibrizi cu o dublă putere de creativitate schizofrenică sau experimente de laborator evadate, puse pe distrugere, pardon, pe anularea frumuseţii? Aici cred c-am putea foarte bine s-apelăm, fără a face un abuz prea mare, la dimensiunea alternativă a fiinţelor fantasmagorice, prezenţelor supranaturale, monştrilor mitologici, fabuloşi şi fantastici, a entităţilor diforme pe care umanitatea a modelat-o odată cu manifestarea propriilor idei, sentimente, instincte.umanitatea însăşi a dat naştere răului, pentru că simţea respiraţia monotoniei binelui omniprezent bătându-i în ceafă. Probabil că, dintr-o lipsă de palpitaţii la nivel spiritual, oamenii au dat naştere tuturor acestor himere, pentru ca universul să pară mai interesant, pentru ca întrebările lor să poată rămâne retorice. Ei, poate cel mult, având o impresionantă colecţie de opinii, prezumţii şi disensiuni cu privire la acestea.

Însă nu trebuie uitat că toată această lipsă a binelui pe care omul a creat-o în timp izvorăşte din însăşi natura sa neşlefuită. Iar natura aceasta este o armă puternică în mâinile lui, pentru că poate manipula, prin ea şi prin conştiinţă, dimensiunile spaţio-temporale la nivel minimalist. La nivel de univers propriu. Omul poate cugeta, pune întrebări, genera idei şi răspunsuri, poate pune la îndoială, poate conferi certitudine, dar un singur lucru este perfect cert: natura umană şi absolutul ce o înconjoară, ei bine, toate acestea se nasc şi mor în om. Toate acestea pornesc din grăuntele de imaginaţie pe care omul îl deţine şi continuă să-l exploateze de-a lungul vieţii.

Declaration d'Independence d'Amour

adame, sunt dumnezeul tău,

de aceea:

...

eu pot să te creez, în adâncul retinei mele psihice,

 numai dacă sunt complet extenuat,

numai o singură dată,

cu o secundă înainte de doişpe noaptea,

când, simţindu-te, iubindu-te, trăindu-te ca transă,

pot să-ţi sparg craniul de peşte cu un vârf de săgeată de chihlimbar... eliberându-te,

redându-te ţie din nou şi din nou şi...

...

eu pot să te simt, în pulsaţiile găurilor din inima mea

–4, la număr-,

numai dacă-mi vând toată carnea deodată sau pe bucăţi oricui, la o tarabă mucedă din piaţă,

numai o singură dată,

cu o secundă înainte de doişpe dimineaţa,

când el(trupul), răvăşit de extaz, de pudoare, de feciorie, devine legumă,

redându-te ţie iar şi iar şi iar şi...

...

dar eu nu pot să fac toate acestea, în adevăratele mele adâncuri,

niciodată, nici dacă sunt complet extenuat,

în niciun ciob de moment înainte de nicio oră,

când, preasimţindu-te, preatrăindu-te, preaiubindu-te,

nu te pot naşte, prin convulsii mortale, crăpându-ţi capul de peşte,

redându-te ţie,

căci tu nu trebuie să exişti, iar şi din nou şi iar şi din nou şi....

eşti perfect, deci periculos... ce vrei mai mult să ştii???

...

(trandafirii, şoptind): Adame, dumnezeul tău te iubeşte,

adame, adam al tău te iubeşte....

*adame, ascultă-i, căci eu pe tine te iubesc..*

...ascultă.... ‚where the wild roses grow’, ascultă-i...

Ameninţare pe tocuri de înţelepciune şi spirit

sunt noua târfă a Romei, Caesare!!!

fereşte-te, căci vin!

amanta ta, amantul lui şi totuşi, amantul nimănui...

vindec stricând defecţiunile organului tău (relaţia ta cu Lumea)

atunci când l-a părăsit şi ultima erecţie ontologică...

sunt sclavul dominator al unui singur Stăpân Artă,

iar falusurile şi sucurile dragostei ce scuip cu mintea mea înaintea ta

sunt doar înregistrările fără film cărora mă supun

ca un semi-zeu idolatru...

aşa că, fereşte-te, Caesare,

căci a venit noua Romă a Târfei

cu

!(...BTS-uri spirituale...)!

de vânzare

Viagra


sunt un spor sterp ce nu mai are nici măcar Nimicul!!!
scoate-mi ochii,
căci nu mai văd muştele translucide din cameră
smulge-mi timpanele,
căci nu mai aud surdina neînţelesului mercurian
arde-mi pielea,
căci nu mai simt inefabilul din atmosfera de gudron
şterge-mi gura,
căci nu mai gustă nimic din toate astea
dar mai ales,
 zdrobeşte-mi creierul!
-da, zdrobeşte-l!!!- căci a-nţeles....

a-nţeles, smulgând cearşafurile de pe-ntreg mobilierul casei,
din fiecare ungher,
din fiecare geam,
in fiecare gaură de şoarece
s-au dus naibii pe apa sâmbetei toate ţâţele...

chiar şi...
ţâţele tale rumene
au încetat să mă-ncânte –când?- am încetat, am încetat şi cu asta pentru ultima oară
atât de    scurt/2.............
lipsă cronică de excitare sexuală....

Oda fecioarelor (Convertirea unor legende)




dantelele din piei de fecioare
-pervers de caste-n Zodiacul lor-
nu se mai poartă...
doar pălării din vanităţi şi cărnuri expuse-n canturile proxeneţilor...

unde

dincolo de poalele de latex ale rochiilor lor de prezervative pângărite
nu stau decât adresări stereotipe de ‚uuu...’ şi ‚aaargh...’
telefoane cu taxă inversă la 89.89. şi ţigări ucise de buze
de sfârcuri întinse pe canapele
-Masturbare 511-
proces industrial de dezavuare

în care

 ne dedăm cu toţii unor schimburi şi-nţelegeri cu propriul Trup
scindându-ne Sufletul prin contracte de vânzare/ pierdere legală
un poker pe doi lei în cârciuma
din

centrul pădurii

ce cauţi? nici tu nu ştii, cum nici eu nu ştiu
sau poate doar Habarnam...
cauţi în tine şi-n mine ceea ce nu găseşti în alţii;
ecou’-i surd mut orb
căci esenţa lucrurilor nu trebuie penetrată
ea creşte-n volum odată cu căldura lui May întârziata
la amiaz’....

Sinistrum Internum

........ mă-ntind în spaţiul gol din jurul meu îi simt apăsarea simt presiunea aerului sau mai bine zis lipsa acesteia pe pielea mea pe porii mei simt greutatea eterică a fiecărui gram de oxigen mi-am închis ochii demult iar trupul se afundă-ntr-o amorţeală plăcută fiecare pas pe care-l fac îmi uşurează fiinţa puţin câte puţin treptat respiraţia mea încetineşte iar pulsul se reduce şi el cu fiecare clipă nu ştiu la ce să mă aştept doar mă-ntreb dacă ar trebui să pictez pe coala propriilor mei pori tot acest jurnal imagistic decid să tac să-mi amuţesc orice gând şi orice nevoie de a explica ce se află-n jurul meu şi să merg mai departe acum totul porneşte cu lumina unei scântei şi totu-i învăluit într-o spuză de negură transparentă nu-i ceaţă nu-i beznă e e e Habar n-am dar e plăcută e la fel de învăluitoare ca masa de aer cu apăsarea ei cu tot de mai devreme pe fundalul unui cer albastru de amiază se ridică discul pantagruelic al Lunii de la miezul nopţii undeva mai în faţă un colos de piatră străjuieşte valea în care mă aflu e pestriţ acoperit cu zăpadă sau pudră de gânduri iarăşi Habar N-am la poalele sale o-ntindere verde de diverse plante în special ierburi se destinde ca un ocean în mijloc o baltă cristalină de un albastru violent nu se clinteşte în briza plăcută din jur miroase a aer de munte şi iarbă proaspăt cosită totul se schimbă rapid cu un solar sau o grădină căci nu pot distinge exact ce este văd doar răzoare de plante şi rânduri kilometrice infinite de fapt de verdeţuri ici colo cam răzleţe ce-i drept unele lipsesc brusc Pământul se materializează-n două fiinţe perfect umane poartă salopete albastre şi ei cu buzunare mari adânci pe piept tocmai sădesc o salată şi-au băgat mâinile adânc în măruntaiele solului maron cărbune sepia şi-au sădit-o vin acum spre mine în palmă mi-apare o plantă ciudată cu petale ce seamănă a frunze şi tulpină ce e mai mult un flagel de energie străluceşte cu o aură galben verzuie iar seminţe de lumină ies din ea în aerul neaerat o plantez mi-am abandonat trupul şi simţurile devin materiale simt doar ce simt şi nimic mai mult brusc un set de clape de harpsicord apar pe cer sunetul e blând un gong răsună brusc dizarmonios mă sperie un spaţiu întunecat şi o serie de lumini albe neutre şi reci pulsează atât de aproape de ochii mei o masă de lumină apare înainte o masă blondă cu piele şi degete lungi fine cu unghii roşii piele albă ca norii buzele sângerii ochi albaştri păr ondulat cu ceva ce aduce a chelicere de păianjen în vârful şuviţelor nu schiţează niciun gest dar îi strălucesc buzele roşii a dispărut era frumoasă avea sâni rotunzi acoperiţi cu un nor de fum alb părea blândă cred că nu a vrut să-mi vorbească un tunel merg printr-un tunel văd pământ şi miroase ca şi când tocmai ar fi plouat aici e plăcut mă liniştesc se lărgeşte şi totul devine un soi de răspântie pot s-o iau la stânga sau la dreapta dar acum merg doar înainte în jos aceleaşi lumini palide şi reci o nouă semi umbră în tunel şi trupul meu eliberat de orice materialitate un nou spaţiu acelaşi sunet de gong noroc că mă pot concentra pe muzica ambientală din jur încă bate vântul două câte două aşa iau naştere începând din stânga spre dreapta să apară lumini portocalii cred că-s flăcări mă ating dinaintea ochilor mei dar nu dor nu-mi fac nimic un soi de masă în centru ca un altar şi un reflector de deasupra ce.o iluminează ca pe o scenă miniaturală două plăsmuiri umane fără chip definit se află pe masă protuberanţele de pe pieptul uneia confirmă că-i femeie iar mişcarea lor frenetică mă face să-nţeleg că-s un cuplu fac dragoste sau mimează asta se opresc şi vin înspre mine mă ia fiecare de câte o mână masând-o o pierd pe fiecare pufff şi nu mai există continuă să avanseze către spatele meu destinzându-l şi pe acesta din degete le curg un soi de izvoare de lumină pe care o presară pe braţele mele devin strălucitor şi viu apoi fiecare mă ia din nou de câte o mână şi mă conduc mai departe prin tunelul tot mai spaţios mai bogat in detalii metalice cu inserţii florale şi zoomorfe se apropiaseră mai devreme de mine el înaintea mea cu buzele lui eterice scriind un sărut pe ale mele şi cu ale ei de o carnalitate transcedentală apăsând un sărut în creştetul capului meu acum doar el mă conduce prin tunel şi s-a apropiat de spatele meu mult văd un soi de vertebre metalice ce par să susţină tunelul de pămînt dar nu cred că e nevoie nu simt frică în el doar nesiguranţă imprevizibilitate şi se aude muzică ajungem într-un spaţiu oarecum mobilat cu două mese din din dintr-un soi de coji de metal violet neon străluceşte ciudat în lumina caldă de nicăieri a unor lumânări sunt ovale cu goluri în mijlocul lor în mijlocul cărora se află alte structuri ovale gravitând în aer el s-a asimilat mie sau eu m-am asimilat lui căci jumătate sunt eu şi jumătate sunt el simt două fiinţe şi văd prin ochii lui o a treia cu un ochi mare gălbui pielea neacoperită şi neagră ca blana unei pantere e musculoasă cu gheare pielea e atât de subţie încât i se vede musculatura şi are o limbă unduită şi ascuţită pe care o scoate printre dinţii albi-gălbui şi conici mă tem şi nu mă tem de ea nu ştiu ce să cred vreau să merg mai departe dar pierd mă pierd îl pierd nu mă mai lasă să stau intru în panică şi mi se deschide ochiul stâng apoi dreptul apoi ambii apoi văd simt simt simt ce simt nu ştiu ce simt mă simţi da da da toaă ziua da e e e nu ştiu nu înţeleg vreau înapoi mai aveam de mers puţin încă puţin doar atât nouă şapte paşi vreau înapoi nu acum poate mai încolo a fost bine mă aşteptam la scări..................

Self reconstruction

         I could not stand any longer the brawl taking place deep within my soul. This inner conflict made me feel as if I did not have any chance of putting an end to it whatsoever. There was not a single good reason for pursuing any dreams, any horizons. Because of it, I always rejected helping myself or accepting others’ help. It was the cause of an inabillity of finding any rehabilitation for this ‚disease’, as I would have called it.... a perpetuous battle against me and reality. Or at least, that was how I felt. It was not until I found the curing effect of expressing thoughts, regards and sorrows through literature that I actually took a stand and cleansed myself of inner demons.

         I remember  when I first went to highschool. Perspectiveless, aimless, pointless! Still, I  guarded myself with a handful of idiotic suppositions of how life would look from then on. I always felt that I had to create something; to create for others and particularly for me . And praised be the Lord for having sent me redemption! A single person was needed to make me aware of my potential and of the endeavours needed for healing and creating! It was a woman. A woman with a great personality and unlimited knowledge; more specifically, the sort of knowledge I needed to be guided with to put at ease my mutilated self. 

         I instantly started to work and focus on my newly discovered ambitions and turn them into paper-written thoughts. It was a reckless way of acting but towards which I feel no remorse. After all, curing oneself through the making of something means sheer instinct and continuous practice. Nevertheless, the anguish felt when seeing no substantial progress made me go backwards several steps. However, never before had I thought that trying to turn in my inner conflicts would be such an unlimited realm of creative possibilities. Though it made me almost self-deconstructively sensitive to everything than others my age, I was very pleased with it, especially because then and now I stand before unsuspected misteries and beauties beneath hidden reality. I can say I had found the Philosopher Stone for twisting reality by my own bidding.

       ‚When I look back on my life, it’s not that I don’t want to see things as they happened, it’s just that I prefer to remember them in an artistic way. And truthfully, the life it all is much more honest because I invented it. Clinical psychology tells us that trauma is the ultimate killer.[...] It’s not that I’ve been dishonest, it’s just that I loathe reality’ Lady GaGa introduces to us her newest video concept for ‚Marry the Night’. It is a well based theory of self reconstruction after senseless battles held against both ourselves and reality. Moreover, I believe that we prefer to perceive such introverted fights as to forget and reconstruct their reality for building a new inner strength. Instead of grieving on our past insuccesses we should concentrate on discovering new paths and means of blooming as a unique artist. Additionally, instead of traumatising further on our tormented souls, it is much more recommended to disregard that past trauma and see its brighter side: that it has motivated us, that is has given us access to abilities never known to us. In lesser words, it has made us much stronger.

         Whether I create for my egocentric universe or just to refulate negative thoughts and energies, I do so because it is my way of being violent. Instead of physically forceful approaches, I find literature a much better substitute to it. I would rather write with a mad frenzy about pains and sufferings than to hit someone to express my wrath. In my world, I can be whoever I want to be and as violent as I can. More often, my ‚real’ reality infiltrates the regular reality in a brutal manner. I conquer it all with a simple matching of words.

       ‚With great power comes great responsibility’. But nevertheless, there is an even greater chance of meeting one’s renewed person. It might occur as a fact that we can make something out of nothing. Invariably, we are predestined to be makers by all creative means we hold. And as our responsibility, we are meant to create in order to overcome any sort of impediments both self-centered and extroverted. The need to believe in our capacities proves strong enough to do so.

            So whether I have succeeded or not in reconstructing myself by means of creative efforts, I always continue. Maybe one day my meaningless words will help others save themselves from inner collapse. I have to keep on going with twisting reality from my prism, as well as to regard my past failures of any kind as successes because they made me stronger and wiser. I have to hold on to my new ambitions and pursue my destiny instead of running away from my problems. These conflicts and fears have to be confronted in order to overcoming self-created illusionary boundaries.