luni, 18 iunie 2012
duminică, 17 iunie 2012
Răzleţ ca un artist schizofrenic
Lucrurile par să capete nonsensuri atunci când, din încăpăţânarea de a nu accepta realităţile aşa cum sunt, te arunci într-un încurcat ghem de aţe existenţiale, imposibil de descurcat. Mai simplu ar fi dacă ţi-ai părăsi întregul sistem filozofic, ai reveni cu picioarele pe pământ şi ai lăsa în urmă orice strecurare de informaţie. Ţi-aş putea da câteva lecţii despre ce înseamnă să iei lucrurile ca atare, de a vedea obiectiv şi a nu mai căuta semnificaţii. Uneori, răspunsurile dor, adevărurile mint, iar semnificaţiile sunt, de cele mai multe ori, eronate. De asta mai bine ar fi să uiţi că ai raţiune. Ţii cu tot dinadinsul să te sinucizi, nu-i aşa? Nu e bine, crede-mă când îţi spun. Am fost şi eu acolo! Ntz! Nu e deloc plăcut, chiar deloc... De asta, cel puţin, eu unul, cred că a privi totul cu un ochi sceptic este mai bine decît fie să sapi după adevăr, fie să-ncarci realitatea cu presupuse simboluri. Or, dacă un lucru nu exaltă, în primul rând, sufletul, atunci cu siguranţă nu are nicio valoare. Iar dacă îţi buleşte şi sistemul nervos central şi periferic, atunci hai la balamuc cu noi! Join the club!
Mai greu este că uneori trebuie să... îmbini trăirea cu conştientizarea, lucru destul de greu de făcut. Cum ar zice mătuşă-mea: ,Lucru’ amestecat pute-a căcat!’. Şi la drept vorbind că aşa e. Până şi toată tevatura asta cu iubitul mi se pare un mare căcat în sine. Mai întâi, nu te interesează, apoi aştepţi, cauţi, găseşti, pierzi, iar aştepţi... ce rost are tot acest du-te-vino?! Este doar de dragul jocului sau chiar victoria este cea care face jocul ,spicier’? Gastritele şi bolile psihice cauzate de acest carnaval, de acest saltimbanc numit sugestiv ,iubire’, sunt de o tortură cumplită, mai teribilă chiar decât iubitul/iubita în sine.
Când trăirile din planul real interferează cu cele din planul imaginar intern, rezultatul este dezastruos. Dar e dezastruos pentru cei dinafară, căci ei pierd noţiunea de ‚logic’ în ceea ce faci, ceea ce spui, ceea ce gândeşti, deşi tocmai atunci, lumea ţi se relevează în adevărata ei formă. Tocmai atunci lucrurilor nu mai eşti nevoit să le dai semnificaţii, intepretări, căci ele se certifică şi se categorisesc, se divid, răspunzând unor întrebări vechi de când lumea. Dar este un drumul lung cel pe care îl parcurgi până aici şi totu’-i presărat pe rând cu răbdare, disperare, depresie, extaz, nebunie, iar în ultimă instanţă, psihoză şi schizofrenie. De asta, a fi nebun înseamnă a crede că realitatea există dintr-o prismă aflată sub puterea ta, ca individ. Daaă sentimentele se nasc, asemeni ideilor, din haos, atunci cel mai puternic şi cel mai autentic le resimte cel nebun. Cel nebun sau cel fericit. Categorisirile sunt sinonime, deci unanim valabile.
Totuşi, cea mai mare întrebare este dacă nu cumva nebunia este stadiul de absolut spre care tinde omul?! Aş îndrăzni să spun că lui, nebunului, îi trebuiesc mult, mult mai puţine secunde pentru a spune un autentic şi patetic ‚Te iubesc!’ decât unei fiinţe normale. Presupun că a fi artist este o formă de absolutizare a fiinţei umane, pentru că el, artistul, este cel care transcede limitele realităţii prin invadarea ei cu o întreagă armată de reprezentări delirice ale propriului univers interior. De aceasta, probabil, hiperacuitatea senzorială specifică artiştilor îi face pe cei mai mulţi dintre ei să-nnebunească. Iată că, în cele din urmă, ei sunt cei ce reuşesc ca oameni, pe de-o parte, şi ca fiinţe ce tind să fie integre în ‚nebunia lor, nu a altora’, pe de alta.
Dă-i unui nebun, unui artist sau unui nebun artist un şiret sau o pânză şi-şi va face un prieten pe viaţă, căci nu mai crede în oamenii normali. Pentru că nebunul poate picta pânza cu şiretul, pentru că nebunul poate scrie versuri sau crea muzică pe pânză, iar tu nu ai cum s-o-nţelegi. Pentru că nu eşti nici nebun, nici artist. Pentru că toţi sunt răi şi egoişti şi pentru că toţi i-au trădat mesajul, interpretându-l greşit. Aşa că, mai satisfăcut e să aibă o perie de dinţi drept best friend forever decât o persoană reală. O persoană ce este, în fond, capabilă de oricare din figurile de stil ca ura, lăcomia, frica, ezitarea, vanitatea sau nesiguranţa, calităţi pe care ORICARE dintre noi le are.
Cu toate astea, nu trebuie să uităm: nebunii fug pe diagonală, pe lungimi diferite, pe o tablă de şah. Ei urmează Reginei, în cazul de faţă, Imaginaţia, cea care fuge oriunde, oricând şi oricât. Iar dacă ne menţinem în sfera asta ilogică, dar inepuizabilă a schizofreniei, stunci putem spune că nebunii sunt progeniturile Imaginaţiei. Acolo, pe tabla lor de şah, nu există limite, fiindcă tabla lor are un singur imprimeu şi un singur tipar pe care le urmează anacronic şi anarhic. De asta, şi realitatea lor este uşor distorsionabilp, zic eu. Din acelaşi motiv, lumea ăi consideră ‚ne-buni’, fără a încerca să pătrundă cu adevărat esenţa cuvântului. Dacă noi ne definim ca fiind normali într-un raport matematic(pentru a ne simplifica capacitatea de înţelegere a mediului înconjurător), atunci rezultă că pentru ‚ne-buni’, noi suntem inversul accepţiunii noastre legat de normalitate(noi) şi anormalitate(ei). Atunci, totul se sucombează sub propria irelevanţă, limitele se încalcă, semnificaţiile devin neclare, iar noţiunile devin oarecum plurivoce.
Totuşi, pe tabla de şah a schizofreniei nu intri pur şi simplu. Ai o-ntreagă mulţime de indivizi(unii născuţi pentru asta, alţii aleşi în timpul vieşii pe baza acţiunilor lor) care aşteaptă la rând să ia parte la ‚marea destrăbălare a ideilor’. Singura metodă prin care-ţi asiguri intrarea la secţiunea VIP(fiind nebun, trebuie să gândeşti absurd şi cât mai înalt) este ca, fiind lovit de una din şuviţele de păr ale vieţii sau de una din unghiile pictate ale realităţii, şocul impactului cu masa diafan-palpabilă a realităţii(acel amestec debusolant de vid consistent) să-ţi activeze mecanismele de submacerare a acesteia. Deci, ai începe să vezi lumea dintr-un punct de vedere anormal, adică neabordat de masa principală de indivizi. De asta nu înţeleg de ce majoritatea vedem nebunia ca fiind un semn al degradării psihice când, din contră, s-ar putea ca tocmai în acest melanj de clarobscur, răspunsurile să devină mult mai clare. Să fie oare invidia de a nu putea trăi în aceste medii perfect inexistente pentru numitorii normali? Şi da, asta ar reprezenta una din infinitele diagonale pe care un nebun le-ar urma. Nebunii nu caută, mai întâi de toate, să ajungă la o destinaţie, ci pe ei îi interesează efemeritatea timpului în care călătoresc, scurgerea iluziilor temproale printre degetele lor cioturoase, modul în care fiecare secundă înseamnă o idee acum venită şi pe veci plecată. Pentru ei, jocul ăsta de-a leapşa cu forţele cosmice este cel mai delectant orgasm intelectual pe care îl pot avea. Practic, este raţiunea lor de a trăi, încercarea asta de a perpetua o halucinaţie a unei lupte imposibile şi imposibil de câştigat cu fiinţe mult superioare lor.
Încă un totuşi spus c-un mare rânjet suprapus peste faţa mea, nebunilor li se aseamănă aproape toate categoriile obscure apărute de-a lungul istoriei şi timpului. De la aşa-zişii clovni imperiali ai curţilor antice, la bufonul medieval, la abominaţiile umane de care se putea râde la curţile regale, şi până la lumea circului de azi cu toţi trapeziştii, îmblânzitorii de animale sălbatice, la les grand maitres ai showului, la contorsionişti şi clovni, ba chiar şi la ciudăţeniile de circ(cu toţii, versiuni noi şi upgradate ale celor de dinaintea lor), cu toţii pot fi uşor asociaţi nebunului sau artistului. Cu toţii trăiesc acelaşi moment etern al euforiei schizofrenice, diferenţa dintre cele câteva categorii constând în mediile în care se formează. Pentru nebunii naturali, societatea este locul lor de naştere, iar ospiciile, sanatoriile şi azilurile sunt locurile de formare, toate puse sub semnul unor procese de izolare, drogare, vindecare şi aducere în rândul normalităţii acestora. Pentru clovni, originea este tot societatea, doar că aceştia se ‚fabrică’ acum în şcoli de entertainment sau circuri ambulante, uneori în colective psihedelico-aberante şi neconvenţionale. Artiştilor le sunt rezervate locuri în rândul şcolilor de arte frumoase sau şcoli de auto-educare în spirit acestora, căci prin acestea învaţă că totul este artă, că arta înseamnă frumos, că frumosul este tot ceea ce poţi fabrica spre a sensibiliza, a distra societatea şi a atrage atenţia viitoarei generaţii de artişti asupra unei lumi autentice şi reale, în procent de 999%. Cât despre ciudăţenii, aici vorbim de o categorie defavorizată, dar minunată, originară din societate, opere de artă vii, manifestări anabolice şi indeziderabile ale centrelor de cercetare şi experimentare ale evoluţiei.
Dar oare ce rezultă când încrucişezi aceste specii? Hibrizi cu o dublă putere de creativitate schizofrenică sau experimente de laborator evadate, puse pe distrugere, pardon, pe anularea frumuseţii? Aici cred c-am putea foarte bine s-apelăm, fără a face un abuz prea mare, la dimensiunea alternativă a fiinţelor fantasmagorice, prezenţelor supranaturale, monştrilor mitologici, fabuloşi şi fantastici, a entităţilor diforme pe care umanitatea a modelat-o odată cu manifestarea propriilor idei, sentimente, instincte.umanitatea însăşi a dat naştere răului, pentru că simţea respiraţia monotoniei binelui omniprezent bătându-i în ceafă. Probabil că, dintr-o lipsă de palpitaţii la nivel spiritual, oamenii au dat naştere tuturor acestor himere, pentru ca universul să pară mai interesant, pentru ca întrebările lor să poată rămâne retorice. Ei, poate cel mult, având o impresionantă colecţie de opinii, prezumţii şi disensiuni cu privire la acestea.
Însă nu trebuie uitat că toată această lipsă a binelui pe care omul a creat-o în timp izvorăşte din însăşi natura sa neşlefuită. Iar natura aceasta este o armă puternică în mâinile lui, pentru că poate manipula, prin ea şi prin conştiinţă, dimensiunile spaţio-temporale la nivel minimalist. La nivel de univers propriu. Omul poate cugeta, pune întrebări, genera idei şi răspunsuri, poate pune la îndoială, poate conferi certitudine, dar un singur lucru este perfect cert: natura umană şi absolutul ce o înconjoară, ei bine, toate acestea se nasc şi mor în om. Toate acestea pornesc din grăuntele de imaginaţie pe care omul îl deţine şi continuă să-l exploateze de-a lungul vieţii.