Călare pe coama unui bloc
alunecat pe papuci
din pungi ‘eco’
pierdut borcan cu
hȃrtii şi pixuri.
călare pe coama unui bloc
plecat spre puncte puncte, deținut destin 9, cu
lacăte/baraje ȋn loc de porți.
joi, 27 ianuarie 2011
Pe sensul unic giratoriu
pe sensul unic giratoriu cu destinaţie
‘Libertate’
alergi isteric printre benzi rulante
ȋntre puncte: A şi B şi C.
lațul neliniştilor te atȃrnă
de păpuşi cu ochi de sticlă,
ars de Soarele insalubru
al Lumii a Treia,
casă din cioburi de vise.
pe sensul unic giratoriu
alergi ars, insalubru,
ȋntre puncte: A şi B
şi C.
‘Libertate’
alergi isteric printre benzi rulante
ȋntre puncte: A şi B şi C.
lațul neliniştilor te atȃrnă
de păpuşi cu ochi de sticlă,
ars de Soarele insalubru
al Lumii a Treia,
casă din cioburi de vise.
pe sensul unic giratoriu
alergi ars, insalubru,
ȋntre puncte: A şi B
şi C.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Gri
Transfigurările suferite ȋn ultimele luni au fost de ordin himeric. Nu numai că am reuşit să ȋmi anulez personalitatea şi să o ȋngrop ȋnaintea propriului meu corp, dar aceasta are şi evidente efecte fizice. Mancarea, bautura, somnul, distractia sau placerea deja sunt concepte abstracte pentru creierul meu stors şi pentru corpul meu.
Afară plouă, iar stropii se izbesc cu atȃta mȃnie ȋn geam! Sticla nu va mai reuşi să le reziste prea multă vreme, iar strigătele lor ȋnfometate devin asurzitoare. S-a spart robinetul din baie şi cada curge de cinci zile ȋncontinuu. Gazele şi ele au ȋnceput acum cȃteva minute să fȃsȃie şi să intoxice aerul. Măcar nu mai fumez, deşi e o mare catastrofă. Nu mai am țigări. Bietul ficus a mierlit-o bine; l-am hrănit cu alcool. E beat.
Ȋn timpul acesta, tot ce am reuşit să fac a fost să fumez, să mă uit la oraş metamorfozȃndu-se, trecȃnd prind diferite stadii, de la zi la noapte şi invers, să ȋmi fardez ȋn mod repetitiv machiajul stins şi ȋntins de zile.
Afară nici nu se pune problema să ies. Mi-e teamă că m-ar infesta şi că aş face la fel. Nu ştiu, sunt cu atȃt mai captivante lucrurile ȋntunecate cu cȃt le priveşti de la distanță, printr-un paravan de sticlă. Cu atȃt vezi mai bine tentacule unduindu-se demonic pe siliconul răscopt. Iar cei de dincolo, ei bine, mă cheamă ȋncontinuu. Dileme… cum voi face? Să stau să… sau să plec şi să….???
Zăpada e atȃt de gri! E atȃt de rece! Simt ȋmbrățişarea dezolării! Oraşul e şi el tot gri! Oamenii, de asemeni, sunt tot gri! Copacii, ierburile sunt moarte şi gri! Şi eu sunt singurul nebun negru! Albul unde există??? Prea multe ȋntrebări? Prea puține răspunsuri!!!! DECI, CANTITATE DUBLĂ DE INDECIZII.
Oh, aş vrea să scap şi să alerg spre orizonturi! Dar ȋn orice direcție ai privi, sunt numai fundături! Capete de linii curbe şi o sferă nesuferită, ‘ infinită ‘.
Ȋmi aduc aminte de ziua aia, prima, ȋn padure. Singur, cu urletul prelung al lupilor, nud, sub privirile cerului mohorȃt şi sub cele stinse ale omeților de pretutindeni. Un trup diform şi o constituție fizică deloc atractivă. Leagănul alb din crengile brazilor era singura alinare a mea. Infinitul ȋşi găsise ȋn sfȃrşit rivalul ȋn persoana obiectului alb, nud, cu priviri livide, ȋmbrățişat de albul interminabil, translucid. Am stat acolo cel puțin nouă ore, dacă nu şi mai mult. Ȋmi făcea bine. Nu mă deranja nimeni. Eram eu şi celalalt. Tot nu murise. Continua să mă ȋntrebe ce căutam. Răspunsul era sec, mort, uscat, anost. ‘NU ştiu!!!’.
Totuşi, azi m-am scuturat de frică şi am ieşit ȋn oraş. M-am plimbat pe faleză. La 6 dimineața. Şi jumătate, mai exact. Cei treziți din incompetentele lor vieți reluate iar şi iar, murmurau. Toți dormeau, restul. Am trecut pe faleză aproape imperceptibil simțirii lor agere, deşi amorțită. Ȋi auzeam sforăind ȋncă ȋn mersul lor grăbit. Toți gri. Şi rȃul ȋl făcuseră gri. Curgea violent, masacrator. Cu toate astea, I se stinsese şi ultimul strop de vivacitate.
E un sentiment de nedescris acela al oraşului de şase dimineața. Liniştea caracteristică zilei se amplifica şi farmecul său sporeşte. Luminile par mai vii, mai hipnotice, cu cȃt este mai multă linişte. Carcasele acelea ȋncălcate doar cu idealul perseverenței ȋn muncă se mişcă şi ele ȋn linişte şi trec pe faleza stinsă ȋn lumina crepusculară. Acum e singurul moment cȃnd oraşul şi liniştea sa iți aparțincu adevărat, pentru că nimeni nu stă să ȋl ponegrească. Stȃncile ȋți vorbesc mai clar, vȃntul este mai ȋntunecat ȋn previziunile sale, noaptea mai acaparatoare şi eu, singurul nebun negru, mă albesc, devenind gri la senzația de stăpȃnire absolută a acestui moment. Norii sunt risipiți pe tapetul albăstrui al cerului şi stelele se pierd ȋn desişul Universului.
Boala asta e progresivă şi singur nu o voi putea doborȋ. Dar cred că un somn profund, de nebunie intensă şi o moarte subită ar ȋnsemna purificare. Oricare ar fi ȋnțelesul ei. De-aş mai vedea trupul duduliu al Lunii printr-un nor de fum de țigară ȋnainte să… de-ar apuca ȋncă o dată miasma rȃului să-mi pătrundă ȋn trup, ȋnghețȃndu-l, ȋnainte să… de s-ar mai ȋntinde ȋncă o dată pe o bancă acest cerşetor şi să se odihnească ȋnainte să… ȋnainte să…
Oare cum ar fi dacă aş avea cui să mă destăinui? Ar putea să treacă alături de mine prin tot acest calvar fără lacrimi? Nu cred, căci l-aş ruga să plȃngă pentru amȃndoi, să dispere pentru amȃndoi, să urle şi să fie paralizat de durere pentru amȃndoi! L-aş ȋnmormȃnta ȋn curtea din spatele blocului, aşa cum se face ȋn filmele americane proaste; l-aş omorȋ cu bună-ştiință şi lipsă de regret, doar pentru a fi trăit cȃteva minute, fie şi prin altcineva. Ȋn schimb, e atȃt de insensibil, de sec, de denaturant, ȋncȃt este mai aproape de moarte decȃt mine. Pentru toate astea şi pentru multe altele, te-aş ucide!
Deşi continui să nu iau o decizie, cea mai ardentă dorință a mea e să scap de tine, monstru dătător de coşuri şi plin de dezavuații spirituale. Ȋți doresc sucombarea, şi totuşi poate că sunt timorat de gȃndul că m-ai putea părăsi şi ar fi ultima oară cȃnd oscilările tale m-ar răni şi mi-ar fi hrană spirituală. Sunt curios dacă tu ȋți dai seama de cȃt de neimportant şi cȃt de imperios eşti pentru a face din mine acel eu complet. De fapt, deja am trecut prin tine. Regret, iar ȋntreaga mea ființă reverberează cu puterea dată de maturitate, care zace ici, la cinci paşi, dar şi cu suferința de a pierde efemeritatea vȃrstei ȋntȃi a fiecărui om.
E noapte, oraşul nu mai este gri. Este negru şi dens, ca gudronul ȋn care fosilele dinozaurilor amintirilor zac pierdute ȋn pȃcla fumurie a timpului. Conservele se duc la somn, iar eu continui să dorm ca un iepure cu ochi de himeră. Totul se disipă si odată cu el şi tu, adolescență. Crudă adolescență….
Afară plouă, iar stropii se izbesc cu atȃta mȃnie ȋn geam! Sticla nu va mai reuşi să le reziste prea multă vreme, iar strigătele lor ȋnfometate devin asurzitoare. S-a spart robinetul din baie şi cada curge de cinci zile ȋncontinuu. Gazele şi ele au ȋnceput acum cȃteva minute să fȃsȃie şi să intoxice aerul. Măcar nu mai fumez, deşi e o mare catastrofă. Nu mai am țigări. Bietul ficus a mierlit-o bine; l-am hrănit cu alcool. E beat.
Ȋn timpul acesta, tot ce am reuşit să fac a fost să fumez, să mă uit la oraş metamorfozȃndu-se, trecȃnd prind diferite stadii, de la zi la noapte şi invers, să ȋmi fardez ȋn mod repetitiv machiajul stins şi ȋntins de zile.
Afară nici nu se pune problema să ies. Mi-e teamă că m-ar infesta şi că aş face la fel. Nu ştiu, sunt cu atȃt mai captivante lucrurile ȋntunecate cu cȃt le priveşti de la distanță, printr-un paravan de sticlă. Cu atȃt vezi mai bine tentacule unduindu-se demonic pe siliconul răscopt. Iar cei de dincolo, ei bine, mă cheamă ȋncontinuu. Dileme… cum voi face? Să stau să… sau să plec şi să….???
Zăpada e atȃt de gri! E atȃt de rece! Simt ȋmbrățişarea dezolării! Oraşul e şi el tot gri! Oamenii, de asemeni, sunt tot gri! Copacii, ierburile sunt moarte şi gri! Şi eu sunt singurul nebun negru! Albul unde există??? Prea multe ȋntrebări? Prea puține răspunsuri!!!! DECI, CANTITATE DUBLĂ DE INDECIZII.
Oh, aş vrea să scap şi să alerg spre orizonturi! Dar ȋn orice direcție ai privi, sunt numai fundături! Capete de linii curbe şi o sferă nesuferită, ‘ infinită ‘.
Ȋmi aduc aminte de ziua aia, prima, ȋn padure. Singur, cu urletul prelung al lupilor, nud, sub privirile cerului mohorȃt şi sub cele stinse ale omeților de pretutindeni. Un trup diform şi o constituție fizică deloc atractivă. Leagănul alb din crengile brazilor era singura alinare a mea. Infinitul ȋşi găsise ȋn sfȃrşit rivalul ȋn persoana obiectului alb, nud, cu priviri livide, ȋmbrățişat de albul interminabil, translucid. Am stat acolo cel puțin nouă ore, dacă nu şi mai mult. Ȋmi făcea bine. Nu mă deranja nimeni. Eram eu şi celalalt. Tot nu murise. Continua să mă ȋntrebe ce căutam. Răspunsul era sec, mort, uscat, anost. ‘NU ştiu!!!’.
Totuşi, azi m-am scuturat de frică şi am ieşit ȋn oraş. M-am plimbat pe faleză. La 6 dimineața. Şi jumătate, mai exact. Cei treziți din incompetentele lor vieți reluate iar şi iar, murmurau. Toți dormeau, restul. Am trecut pe faleză aproape imperceptibil simțirii lor agere, deşi amorțită. Ȋi auzeam sforăind ȋncă ȋn mersul lor grăbit. Toți gri. Şi rȃul ȋl făcuseră gri. Curgea violent, masacrator. Cu toate astea, I se stinsese şi ultimul strop de vivacitate.
E un sentiment de nedescris acela al oraşului de şase dimineața. Liniştea caracteristică zilei se amplifica şi farmecul său sporeşte. Luminile par mai vii, mai hipnotice, cu cȃt este mai multă linişte. Carcasele acelea ȋncălcate doar cu idealul perseverenței ȋn muncă se mişcă şi ele ȋn linişte şi trec pe faleza stinsă ȋn lumina crepusculară. Acum e singurul moment cȃnd oraşul şi liniştea sa iți aparțincu adevărat, pentru că nimeni nu stă să ȋl ponegrească. Stȃncile ȋți vorbesc mai clar, vȃntul este mai ȋntunecat ȋn previziunile sale, noaptea mai acaparatoare şi eu, singurul nebun negru, mă albesc, devenind gri la senzația de stăpȃnire absolută a acestui moment. Norii sunt risipiți pe tapetul albăstrui al cerului şi stelele se pierd ȋn desişul Universului.
Boala asta e progresivă şi singur nu o voi putea doborȋ. Dar cred că un somn profund, de nebunie intensă şi o moarte subită ar ȋnsemna purificare. Oricare ar fi ȋnțelesul ei. De-aş mai vedea trupul duduliu al Lunii printr-un nor de fum de țigară ȋnainte să… de-ar apuca ȋncă o dată miasma rȃului să-mi pătrundă ȋn trup, ȋnghețȃndu-l, ȋnainte să… de s-ar mai ȋntinde ȋncă o dată pe o bancă acest cerşetor şi să se odihnească ȋnainte să… ȋnainte să…
Oare cum ar fi dacă aş avea cui să mă destăinui? Ar putea să treacă alături de mine prin tot acest calvar fără lacrimi? Nu cred, căci l-aş ruga să plȃngă pentru amȃndoi, să dispere pentru amȃndoi, să urle şi să fie paralizat de durere pentru amȃndoi! L-aş ȋnmormȃnta ȋn curtea din spatele blocului, aşa cum se face ȋn filmele americane proaste; l-aş omorȋ cu bună-ştiință şi lipsă de regret, doar pentru a fi trăit cȃteva minute, fie şi prin altcineva. Ȋn schimb, e atȃt de insensibil, de sec, de denaturant, ȋncȃt este mai aproape de moarte decȃt mine. Pentru toate astea şi pentru multe altele, te-aş ucide!
Deşi continui să nu iau o decizie, cea mai ardentă dorință a mea e să scap de tine, monstru dătător de coşuri şi plin de dezavuații spirituale. Ȋți doresc sucombarea, şi totuşi poate că sunt timorat de gȃndul că m-ai putea părăsi şi ar fi ultima oară cȃnd oscilările tale m-ar răni şi mi-ar fi hrană spirituală. Sunt curios dacă tu ȋți dai seama de cȃt de neimportant şi cȃt de imperios eşti pentru a face din mine acel eu complet. De fapt, deja am trecut prin tine. Regret, iar ȋntreaga mea ființă reverberează cu puterea dată de maturitate, care zace ici, la cinci paşi, dar şi cu suferința de a pierde efemeritatea vȃrstei ȋntȃi a fiecărui om.
E noapte, oraşul nu mai este gri. Este negru şi dens, ca gudronul ȋn care fosilele dinozaurilor amintirilor zac pierdute ȋn pȃcla fumurie a timpului. Conservele se duc la somn, iar eu continui să dorm ca un iepure cu ochi de himeră. Totul se disipă si odată cu el şi tu, adolescență. Crudă adolescență….
E dimineata si...
cearşaful insuficient
nouă,
ȋmi ȋngheață trupul
zgribulit de
atingerea ta.
E dimineață şi…
jaluzele sunt trase,
lumina e-n surdină,
iar parfumul trupului
tău
freamătă,
mȃngȃindu-mi fantezia.
E dimineață şi…
brațele tale
puternice,
frumusețe absolută
ȋn imperfecțiunea formelor
umane,
ȋmi cuprind mijlocul
şi zȃmbetu-ți
ȋmi zice
bună dimineața….
nouă,
ȋmi ȋngheață trupul
zgribulit de
atingerea ta.
E dimineață şi…
jaluzele sunt trase,
lumina e-n surdină,
iar parfumul trupului
tău
freamătă,
mȃngȃindu-mi fantezia.
E dimineață şi…
brațele tale
puternice,
frumusețe absolută
ȋn imperfecțiunea formelor
umane,
ȋmi cuprind mijlocul
şi zȃmbetu-ți
ȋmi zice
bună dimineața….
Schizofrenic
Subzistență internă
circumvoluțiuni compromise de
himere conspiratoare Ele
integrează particule dezatomizate şi
zăngănituri organice ale sistemului
osos bolnav al societății ȋn
fructe stricate şi ȋn
regrete pasive ce
energizează dezechilibrul
nevrozei patologice moştenită
inevitabil de mii de generații
circumscrise depravării şi decadenței morale.
Sfȃrşitul proscrişilor pare ȋndepărtat!
circumvoluțiuni compromise de
himere conspiratoare Ele
integrează particule dezatomizate şi
zăngănituri organice ale sistemului
osos bolnav al societății ȋn
fructe stricate şi ȋn
regrete pasive ce
energizează dezechilibrul
nevrozei patologice moştenită
inevitabil de mii de generații
circumscrise depravării şi decadenței morale.
Sfȃrşitul proscrişilor pare ȋndepărtat!
miercuri, 12 ianuarie 2011
A god’s funeral
Whispers and flutes… these are the only sounds my wounded ears can hear in the gloomy light of the dusk. I know there is not too much time left before it happens. I knew it would come. However, I don’t have the smallest clue when it will or when. As all my senses are sat at rest, I can not make head or tail of what iss taking place. All I can see are the bars my eyes have as I am making efforts to see the crams of light which still glitter on the scarlet sky. I saw… I see a point on the dying horizon departing from my hurting corpse; I do not know if it is a raven or it was a gryphon. All I know is that my limbs become number with every passing second. Oblivion was the sole haven and my obsolete punishment for my cruel sins, for it had been my mistake to love an evanescent being.
But let us not prolong it for more. I try to hold my last breaths on this sinful earth as to leave you, my dear friend, my legacy as I am the last of the ‘Fallen ones’. I have no fortunes to call mine, but the most treasured pearl for me is this: all I know and all I have kept in me for centuries in line. There is nothing more violent, more destructive, more deflowering than all the wounds and all the scars which come in one’s life, though these are the most precious qualities which one can ever hold. There is nothing to be more ashamed of, more proud of or more devoted to speak of than the misfortunes of life which continue to snare us and which strengthen us at times of trouble.
Now let I, the one whose soul has been unwillingly taken by the Fallen, speak. It was not until my mother, the kind and gentle Lilith of the Damned, gave birth to the most beautiful fiend Eden’s garden had ever seen that I saw the light. For now she guards the denatured halls of Endurance, where her last sighs will be heard for centuries. That being said, my friend, is the price she had to pay to make me what I am now: a Fallen. All of her dreams have been mercilessly shattered in a single moment of wickedness of her sole heir. A single moment in which an impervious soul had been mesmerized by the frail and innocent face of a mortal child.
It still haunts me. It still rejuvenates those pains for which I have been dealt this punishment. I can never look to the sky with the same eyes, for there are only two hollow sockets in which a small spark still glims.
I have raped, for I could not have what I wanted to poses. I have taken forcefully from an infant what was forbidden by the unwritten laws of Heaven . Yes, I have a committed a sin. I, an angel. I have been punished to see my monstrous metamorphosis every dusk and every dawn. I am neither a human, neither a demon and an angel can never be spoken of. Oh, you wicked, fetid, dim soul, you craved for what was never meant to be yours.
Now it is my final day, for the one who was hurt by me, Etherigon, has come to peace with me and has granted me forgiveness, though he will never be able to forget. I am finally allowed to smell the divine scent of earth, to see the canvas of the sky painted in vibrant lights, to hear the flute of the birds, the sonnets sung by the wolves, troubadours of night, to enjoy the symphony of wind. But still this heavenly painting is the emprisonment of a prison. I have seen for the last decades my body decomposing over and over again, my flesh rotting, turning into mud, then being burnt by the gentle beams of sun. My arms stretch and twist every day, contorsioning into canopies of living dead. My head would become a giant, dark plated leather cap which held in its wombs the hearts of thousands of misanthropists. My hair becomes at the dawn a despicable mutant, a restless hydra with tens of tentacles painted in the most beautiful putrefied purple a human’s eyes have ever seen. Oh, my body aches and shouts in vin for cures, for divine remedies, but divinity wil never hear my beggings. I feel my organs being scorched by the hatred my wicked heart holds. My smile, once brighter than the sun itself, now is the birthplace of monsters and every monster’s placenta. I have been laid into a huge throne made of abortions’ melting bodies, the table where all my grieves gather on filthy pieces of papiruses is made of the suppurating wounds of those who were spiritually hurt. Well…
It has come… I can no longer see the sun hiding behind grey clouds… I can only bee the timid admirer of the play behind this beautifully painted veil, for all my senses die in a gentle way… I will no longer hear the flutes and whispers of the earth, for all my horrible mistakes have finally come to an end. All my sufferings will now slowly fade and all that will be left will be a single silently shouted ode in the ears of dying ghouls. I, my friend, have come to an end….
Whispers and flutes… these are the only sounds my wounded ears can hear in the gloomy light of the dusk. I know there is not too much time left before it happens. I knew it would come. However, I don’t have the smallest clue when it will or when. As all my senses are sat at rest, I can not make head or tail of what iss taking place. All I can see are the bars my eyes have as I am making efforts to see the crams of light which still glitter on the scarlet sky. I saw… I see a point on the dying horizon departing from my hurting corpse; I do not know if it is a raven or it was a gryphon. All I know is that my limbs become number with every passing second. Oblivion was the sole haven and my obsolete punishment for my cruel sins, for it had been my mistake to love an evanescent being.
But let us not prolong it for more. I try to hold my last breaths on this sinful earth as to leave you, my dear friend, my legacy as I am the last of the ‘Fallen ones’. I have no fortunes to call mine, but the most treasured pearl for me is this: all I know and all I have kept in me for centuries in line. There is nothing more violent, more destructive, more deflowering than all the wounds and all the scars which come in one’s life, though these are the most precious qualities which one can ever hold. There is nothing to be more ashamed of, more proud of or more devoted to speak of than the misfortunes of life which continue to snare us and which strengthen us at times of trouble.
Now let I, the one whose soul has been unwillingly taken by the Fallen, speak. It was not until my mother, the kind and gentle Lilith of the Damned, gave birth to the most beautiful fiend Eden’s garden had ever seen that I saw the light. For now she guards the denatured halls of Endurance, where her last sighs will be heard for centuries. That being said, my friend, is the price she had to pay to make me what I am now: a Fallen. All of her dreams have been mercilessly shattered in a single moment of wickedness of her sole heir. A single moment in which an impervious soul had been mesmerized by the frail and innocent face of a mortal child.
It still haunts me. It still rejuvenates those pains for which I have been dealt this punishment. I can never look to the sky with the same eyes, for there are only two hollow sockets in which a small spark still glims.
I have raped, for I could not have what I wanted to poses. I have taken forcefully from an infant what was forbidden by the unwritten laws of Heaven . Yes, I have a committed a sin. I, an angel. I have been punished to see my monstrous metamorphosis every dusk and every dawn. I am neither a human, neither a demon and an angel can never be spoken of. Oh, you wicked, fetid, dim soul, you craved for what was never meant to be yours.
Now it is my final day, for the one who was hurt by me, Etherigon, has come to peace with me and has granted me forgiveness, though he will never be able to forget. I am finally allowed to smell the divine scent of earth, to see the canvas of the sky painted in vibrant lights, to hear the flute of the birds, the sonnets sung by the wolves, troubadours of night, to enjoy the symphony of wind. But still this heavenly painting is the emprisonment of a prison. I have seen for the last decades my body decomposing over and over again, my flesh rotting, turning into mud, then being burnt by the gentle beams of sun. My arms stretch and twist every day, contorsioning into canopies of living dead. My head would become a giant, dark plated leather cap which held in its wombs the hearts of thousands of misanthropists. My hair becomes at the dawn a despicable mutant, a restless hydra with tens of tentacles painted in the most beautiful putrefied purple a human’s eyes have ever seen. Oh, my body aches and shouts in vin for cures, for divine remedies, but divinity wil never hear my beggings. I feel my organs being scorched by the hatred my wicked heart holds. My smile, once brighter than the sun itself, now is the birthplace of monsters and every monster’s placenta. I have been laid into a huge throne made of abortions’ melting bodies, the table where all my grieves gather on filthy pieces of papiruses is made of the suppurating wounds of those who were spiritually hurt. Well…
It has come… I can no longer see the sun hiding behind grey clouds… I can only bee the timid admirer of the play behind this beautifully painted veil, for all my senses die in a gentle way… I will no longer hear the flutes and whispers of the earth, for all my horrible mistakes have finally come to an end. All my sufferings will now slowly fade and all that will be left will be a single silently shouted ode in the ears of dying ghouls. I, my friend, have come to an end….
Nemo
Nemo
‘’Iar daca ne sta in putere sa ne lasam urmele in negura timpului fara a fi acaparati de aceasta si uitati, atunci fie-ne noua dat tot ajutorul ceresc’’, este ceea ce mi s-a spus odata. Si pe deplin este nucleul finite umane. Fiece om, oricat de nemernic, de nenorocit, de nevolnic, de neajutorat, de sub sau suprapreciat ar fi, exista cu un scop anume, scop pe care prea multi dintre noi, chiar si eu, il nesocotim. Existam pentru ca scopul ne atarna pe nenumarate ramuri si ne amageste cu soapte cand blande, cand aspre, pentru ca noi sa ne atingem zenitul pregatiti. Caliti in focurile vietii, scaldati in apele intelepciunii, suflati de respiratia putregaioasa a neputintei si suferintei. Nu suntem doar pentru a fi. Suntem pentru a indeplini o menire, suntem pentru a grava cu pasii nostri marunti in pudra jilava a acestui pamant o urma de care, la un moment dat, sa fim mandri ca ne va fi recunoscut-o cineva. Suntem pentru a ne primi numele.
Drumul vietii e un drum al cailor gresite sau ale drumurilor lipsite de primejdii uneori parcurse de noi, dar este drumul pe care cu totii-l atingem, pe care fiecare il va fi urat macar o data in viata, pe care il va fi iubit de nenumarate ori, pe care il va fi pelerinat ore in sir, zile de-a randul, ani fara de incetare. Si toate acestea pentru a ne gasi numele.
Suntem in cautarea a ce? cei mai multi se intreaba adesea. Ne cautam pe noi; orbii suntem noi, cei care fara de lumina celesta nu vad; suntem surzii ce fara de calauza isi gasesc sfarsitul in vidul de nepatruns. Suntem cei ce fara orientare si destinatie finala nu reprezinta existenta.
Sa ne gandim un moment… De cate ori nu cerem semne si de cate ori nu inaltam hula catre Cel de Sus ca nu ofera ce merita semintia umana? De cate ori nu preamarim pizma si razbunarea, cand sub privirile noastre oarbe, cei numiti de noi ghelire, mor pe capete, striviti de nepasarea noastra demarcanta??? Suntem noi, fiinte umane slabe, ce se scuza patetic ca sunt nevolnice in asteptarea unei rezolvari supranaturale. Suntem noi, cei putini si cu binecuvantarea fortei interioare de a se salva de la uitare, cei ale caror zile sunt binecuvantari, pentru ca sunt pline de miracole, faptuite de ei insisi, dar care sunt si blesteme, pentru ca ne luptam cu nepasarea, cu desconsiderarea, cu mizeria intelectuala si spirituala, cei ce lupta neincetat cu disperarea de a fi inghiti de hauri negre. Suntem cei putini care, in asteptarea numelui propriu, in fiece seara se trezesc cu multumiri infime catre fortele superioare pentru sansele astfel create; cei care, in fiece dimineata, imbratiseaza soarele si strapung zorii inghetati ai diminetii cu fericirea ce le ilumineaza spiritul.
Toti cautam un scop individual cand, de fapt, singurul scop ne e numele, marca a existentei noastre. Salasluim in lacasuri ale depravarii, stapanim in gheene, oaze ale desfranarii, marsaluim prin vai si prapastii fara de fund. Si toate acestea, doar pentru a ne gasi semnificatia, in timp ce ne vedem semenii cazand spre uitare, desi sunt cei ce cad din propria prostie, din propriul orgoliu, alaturi de cei ale caror nume se vor fi furat inainte de a fi gasite. Pentru acestia din urma sa plangem si sa speram la a li se aduce liniste vesnica
Suntem demoni ce, revazand lumina, ne faurim aripi din propriile maini stangace si ne inaltam spre cer, spre caile pierdute odata, in fluviile lancede ale timpului. Ne construim edificii din picioare rupte si ne ridicam pentru o ultima infruntare cu propriul destin, tavaliti fiind prin gustul caderii, prin mizeria nevolniciei si totusi debordanti in propriile forte intarite, redescoperite. Renastem.
Dar iata ca totusi nu suntem singuri. Adesea, in imprejurari dintre cele mai uimitoare, destine, drumuri fara de sfarsit, al caror singur motor este cautarea asidua si neintrerupta, se unesc uneori, iar alteori se impletesc pentru un timp in ajutorarea unei persoanesi descoperirea numelui acesteia Ddar intotdeauna exista cei ce privesc cu indoiala alegerile noastre. Insa oricat de sceptice, oricat de neincrezatoare sau de dezaprobatoare ale caii alese de inimile noastre oricat de nepromitatoare acestora li s-ar parea, ei vor fi ajutat mai mult decat ar crede sau decat ar realize la realizarea acestora. Pentru ca, indiferent de circumstante, sunt acele persoane ce, alaturi de sprijinul pozitiv, iti creeaza si-ti ofera fara de tagada puterea de a continua si de a demonstra oricui ca neincrederea aratata a avut un motiv pentru a fi fost aparuta sa conteste; sunt cei ce, dezaproband, sunt mediul propice unei sfidari constructive.
Spre zenit, suntem recipientele golite si umplute cu substanta la infinit, secate si insetate ca niste rauri, campurile fertile si cutremurate de foamete ce isi cunosc astamparul odata cu finalul. Suntem Troile reconstruite, cutreierate de propriile razboaie interioare, suntem Phoenixurile nemuritoare, garbovite de lupta si reintinerite de focul implinirii destnului, ce renasc in fiecare zi. Suntem cativa dintre cautatorii propriilor noastre nume ce persevereaza in a-si le gasi.
‘’Iar daca ne sta in putere sa ne lasam urmele in negura timpului fara a fi acaparati de aceasta si uitati, atunci fie-ne noua dat tot ajutorul ceresc’’, este ceea ce mi s-a spus odata. Si pe deplin este nucleul finite umane. Fiece om, oricat de nemernic, de nenorocit, de nevolnic, de neajutorat, de sub sau suprapreciat ar fi, exista cu un scop anume, scop pe care prea multi dintre noi, chiar si eu, il nesocotim. Existam pentru ca scopul ne atarna pe nenumarate ramuri si ne amageste cu soapte cand blande, cand aspre, pentru ca noi sa ne atingem zenitul pregatiti. Caliti in focurile vietii, scaldati in apele intelepciunii, suflati de respiratia putregaioasa a neputintei si suferintei. Nu suntem doar pentru a fi. Suntem pentru a indeplini o menire, suntem pentru a grava cu pasii nostri marunti in pudra jilava a acestui pamant o urma de care, la un moment dat, sa fim mandri ca ne va fi recunoscut-o cineva. Suntem pentru a ne primi numele.
Drumul vietii e un drum al cailor gresite sau ale drumurilor lipsite de primejdii uneori parcurse de noi, dar este drumul pe care cu totii-l atingem, pe care fiecare il va fi urat macar o data in viata, pe care il va fi iubit de nenumarate ori, pe care il va fi pelerinat ore in sir, zile de-a randul, ani fara de incetare. Si toate acestea pentru a ne gasi numele.
Suntem in cautarea a ce? cei mai multi se intreaba adesea. Ne cautam pe noi; orbii suntem noi, cei care fara de lumina celesta nu vad; suntem surzii ce fara de calauza isi gasesc sfarsitul in vidul de nepatruns. Suntem cei ce fara orientare si destinatie finala nu reprezinta existenta.
Sa ne gandim un moment… De cate ori nu cerem semne si de cate ori nu inaltam hula catre Cel de Sus ca nu ofera ce merita semintia umana? De cate ori nu preamarim pizma si razbunarea, cand sub privirile noastre oarbe, cei numiti de noi ghelire, mor pe capete, striviti de nepasarea noastra demarcanta??? Suntem noi, fiinte umane slabe, ce se scuza patetic ca sunt nevolnice in asteptarea unei rezolvari supranaturale. Suntem noi, cei putini si cu binecuvantarea fortei interioare de a se salva de la uitare, cei ale caror zile sunt binecuvantari, pentru ca sunt pline de miracole, faptuite de ei insisi, dar care sunt si blesteme, pentru ca ne luptam cu nepasarea, cu desconsiderarea, cu mizeria intelectuala si spirituala, cei ce lupta neincetat cu disperarea de a fi inghiti de hauri negre. Suntem cei putini care, in asteptarea numelui propriu, in fiece seara se trezesc cu multumiri infime catre fortele superioare pentru sansele astfel create; cei care, in fiece dimineata, imbratiseaza soarele si strapung zorii inghetati ai diminetii cu fericirea ce le ilumineaza spiritul.
Toti cautam un scop individual cand, de fapt, singurul scop ne e numele, marca a existentei noastre. Salasluim in lacasuri ale depravarii, stapanim in gheene, oaze ale desfranarii, marsaluim prin vai si prapastii fara de fund. Si toate acestea, doar pentru a ne gasi semnificatia, in timp ce ne vedem semenii cazand spre uitare, desi sunt cei ce cad din propria prostie, din propriul orgoliu, alaturi de cei ale caror nume se vor fi furat inainte de a fi gasite. Pentru acestia din urma sa plangem si sa speram la a li se aduce liniste vesnica
Suntem demoni ce, revazand lumina, ne faurim aripi din propriile maini stangace si ne inaltam spre cer, spre caile pierdute odata, in fluviile lancede ale timpului. Ne construim edificii din picioare rupte si ne ridicam pentru o ultima infruntare cu propriul destin, tavaliti fiind prin gustul caderii, prin mizeria nevolniciei si totusi debordanti in propriile forte intarite, redescoperite. Renastem.
Dar iata ca totusi nu suntem singuri. Adesea, in imprejurari dintre cele mai uimitoare, destine, drumuri fara de sfarsit, al caror singur motor este cautarea asidua si neintrerupta, se unesc uneori, iar alteori se impletesc pentru un timp in ajutorarea unei persoanesi descoperirea numelui acesteia Ddar intotdeauna exista cei ce privesc cu indoiala alegerile noastre. Insa oricat de sceptice, oricat de neincrezatoare sau de dezaprobatoare ale caii alese de inimile noastre oricat de nepromitatoare acestora li s-ar parea, ei vor fi ajutat mai mult decat ar crede sau decat ar realize la realizarea acestora. Pentru ca, indiferent de circumstante, sunt acele persoane ce, alaturi de sprijinul pozitiv, iti creeaza si-ti ofera fara de tagada puterea de a continua si de a demonstra oricui ca neincrederea aratata a avut un motiv pentru a fi fost aparuta sa conteste; sunt cei ce, dezaproband, sunt mediul propice unei sfidari constructive.
Spre zenit, suntem recipientele golite si umplute cu substanta la infinit, secate si insetate ca niste rauri, campurile fertile si cutremurate de foamete ce isi cunosc astamparul odata cu finalul. Suntem Troile reconstruite, cutreierate de propriile razboaie interioare, suntem Phoenixurile nemuritoare, garbovite de lupta si reintinerite de focul implinirii destnului, ce renasc in fiecare zi. Suntem cativa dintre cautatorii propriilor noastre nume ce persevereaza in a-si le gasi.
Te astept...
Te astept…
…La coltul de strada,
sub buza vinetie a felinarului
Solitar,
unde mereu frunzele de toamna
tulbura soaptele copacilor.
…La coltul de strada,
unde sub clar de luna,
m-am pierdut cast
intre buzele tale,
unde intaia oara
ne-au crescut aripi
si am zburat departe.
…La coltul de strada,
Unde candva, cumva
Am smuls un fir de ata
Din ghemul incurcat al vietii ,
Innodandu-ne destinul.
La coltul de strada,
Unde vei veni la amurg,
Sub buza vinetie a felinarului…
…La coltul de strada,
sub buza vinetie a felinarului
Solitar,
unde mereu frunzele de toamna
tulbura soaptele copacilor.
…La coltul de strada,
unde sub clar de luna,
m-am pierdut cast
intre buzele tale,
unde intaia oara
ne-au crescut aripi
si am zburat departe.
…La coltul de strada,
Unde candva, cumva
Am smuls un fir de ata
Din ghemul incurcat al vietii ,
Innodandu-ne destinul.
La coltul de strada,
Unde vei veni la amurg,
Sub buza vinetie a felinarului…
Intevrentii chirurgicale pe creier sau metamorfoze
Interventii chirurgicale pe creier sau metamorfoze
By Feldiorean Stephen-Alexander
E dimineata. Si e ultima zi. M-am trezit ca de obicei si am uitat sa ma intind. Azi e ultima oara cand mai pot sa ma intind, dupa aceea presupun ca voi fi un cauciuc si ma voi balona. Mi se face greata si ma sperie gandul ca… incep ceva pe care probabil il voi esua lamentabil. Da’ cu toate astea, trebuie sa il implinesc…
In fine, ma duc la baie, pornesc dusul si ma privesc in oglinda. E ultima oara cand ne vedem si… cand probabil, vom mai discuta. Mi-am luat deja pastilele( durerea asta ma omoara lent, mai ales ca nici nu se simte) si am facut dusul. Acum sunt… tulburat si … Si.
In fine, din nou, incerc sa imi revin…
Azi e zi de moina, azi e zi de sarbatoare, azi e zi de inmormantare si azi e zi de interventii chirurgicale. Nu imi vine sa cred ca lumea ma crede gras, cand de fapt nici macar pielea nu stiu pe ce atarna. Ar fi, cred, ultimul lucru, sa ma razgandesc, in timp ce imi primesc anestezia, ca nu mai vreau metamorfoza. Adica asa, intr-o doara sa imi treaca de a ma schimba. Insa mi-as da imediat seama ca fara schimbarea asta, nu as mai avea niciun sens. Sunt sec, si fiindca sunt slab, carnatia nu exista, structura osoasa nu exista, detaliile exterioare nu exista si deci, nu exist…
M-am trezit, dar m-am trezit indoielnic. Gustul de hoit ce il am in gura ma face sa ma gandesc ca sunt un soi de ... chestie mica si depravata intelectual. Insa nu cred ca e vina mea, ci a faptului ca nu am avut acces la ceea ce ar fi trebuit sa invat intai de toate. Sa invat ca nu totul are acelasi nivel rapid de dezvoltare si ca unele lucruri se invata mai greu, ca nu toate lucrurile isi iau egale partile din feliile vietii. Poate ca e mai bine daca…
Desigur, m-am pregatit ca pentru inmormantare, dar totusi ma duc cu sufletul impacat. Ce bine ca nu am pe cine regreta si ca tu, saracul de tine, vei pieri. Dar sincer sa fiu, nu imi pare catusi de putin demoralizator ca nu ne vom mai vedea. Cu toate ca am fost devotat tie si mi-a placut sa stiu ca suntem doi, e timpul sa te schimbi si din pacate, nu o faci. In momentul de fata, nu mai ai nicio noima. Esti… dispensabil. Insemni cam cat ar insemna o firimitura dintr-o paine. Si crede-ma, painea asta e stricata…
Tocmai asta e si motivul pentru care azi intru in sala de operatii, las toti doctorii sa ma modeleze, sa imi ia maini second hand daca vor, picioare de la vreunul defunct sau sa imi schimbe creierul cu unul care nu cunoaste multe, dar cunoaste ‘’multe’’. Nu stiu… ti-as spune lucrurile neclarificate, dar… nu cred ca fac bine zicandu-ti-le, e cel mai bine daca raman asa, pure, neatinse de niciunul din noi. Poate, cine stie, intr-o zi…
Nu, nu, lasam gandurile negre in spate si pe tine, si asteptam viitorul. Vedem ce o mai fi. Insa tot a trebuit sa ma imbrac in haine lejere si fir-ar, chiar nu ma mai incape niciuna din ele. Isi pierde sarpele asta pielea sau urmeaza sa si-o imbunatateasca? Hm…. Ma gandeam ca ar fi interesant sa vezi cand, sub etalonul markerului, dupa sectionarea imaginara a trupului meu, sa observi cum incep sa spintece, sa masacreze, sa aleaga pentru sine ceea ce poate parea valoros, desi stiu sigur ca nimic nu e de pretuit la o crisalida…
Mai sunt multe lucruri pe care inca nu cad la vreun acord sau care nu isi gasesc esenta, rost sau rol in mintea mea. Si tocmai partea aceasta incerc sa o schimb, adica pe tine. Inainte credeam ca e ceva mai mult in mine decat simple ganduri sterpe insirate pe un fir de ata putrezit, dar …se pare ca ma insel ca de obicei. Iar in momentul de fata, acel ‘blackout’ imediat survenit anesteziei e asteptat cu ardoare…
Ziua mi se pare echivalenta cu asa-zisa negura malefica a noptii. Nu ma simt in siguranta ziua, cand toti ochii sticlosi ma diseca. Nu ma simt in siguranta ziua, atunci cand sunt campul de lupta al sentimentelor mele; ziua, cand realizez ca nu pot face fata mie insumi si a dezechilibrului meu moral. Seara pe de alta parte, este momentul controlulului, imblanzirea fiarelor si a strigoilor. Seara ma golesc de mine si ma umplu cu altii. Seara ma impart pe mine si reciclez, incercand sa ii ajut altii. Seara sunt pentru altii si nu pentru mine. Seara sunt trei si nu unul, sunt unul si nu trei….
Hm… azi chiar e ultima zi… de maine nu se stie daca ne mai vedem sau daca ne mai auzim, dar poate ca intr-o zi… voi smulge un ciob din oglinda asta pe care sigur o voi sparge si o voi lipi cu superglue ieftin, ca sa fiu sigur ca nu te tine captiv si ca te lasa liber si libertin. Sa scriem versuri intr-o zi. Sa spunem aiureli intr-o zi, sa ne gandim la un viitor alaturi de sotia noastra, sa ne gandim la familie la copii, la stabilitate. Sa ne gandim la viitor si sa stim cum arata. Sa ne gandim daca ne-am ales scopul correct, chiar daca insusi chemarea ne spune cu draga inima ca ne doreste alaturi de ea. Sa facem toate acestea intr-o singura zi. Poate chiar azi. Azi chiar e ultima zi. Maine va fi inca o zi…(?)
Ieri am uitat sa iti spun, dar… esti urat. Urat, fiindca nu stii sa vezi altceva decat pe tine si inca nu te-ai vindecat… Nu te plac fizic, nu ma intelege gresit. Imi placi pentru ca gandesti bolnav, pentru ca (nu) vrei sa fii rational si vad ca nu prea iti iese. Ca orice iti propui de obicei, o ia pe cai nebanuite. Ca tot ce faci e ‘’matur’’ si ca gandesti de prea multe ori… incet-incet, revenim la sentimente mai bune, dar tot nu uit ca nu faci bine ceea ce faci… tot aici trebuie sa ramai… nu ai ce face… ai fost si atata… zambeste, de maine nimeni de tine nu-si mai aminteste… sssst….
Noapte buna… buna dimineata… somn usor si neata! Nimic nu ne incanta sau ne raneste mai tare ca acordul trist al unui pian sau ca vaietele moarte ale unei viori… nimic nu ne cutremura mai rau ca mizeria altora si nimic nu ne macina mai tare ca neputinta de a ii ajuta… suntem egoisti… De ce? Pentru ca…Ii ajutam sa ne ajutam pe noi, cand de fapt noi suntem fara speranta, noi suntem cei in mizerie fiindca asa o vedem. Noi suntem cei cu aripile frante fiindca in fiecare dmineata ne retragem franti in cochiliile noastre si ne baricadam cu carpe negre in timp ce altii sunt afara si lupta. Noi doar stam sa ne plangem de mila si sa scancim ca un caine ranit…. Noapte buna…
Ssst… Iti zice omul si tu intelegi ceva aiurea. Dar ce, sa nu ne intrebam ca nici tu nu stii… iar a zburat pe geam fluturele ala albastru…
L-ai speriat…
Bine… am incuiat usa de la apartament, mi-am chemat taxi, am scos gunoiul… nu mai ramane decat sa facem ultima calatorie si sa fim gata de noi drumuri de tara… este ,totusi, ultima zi??????
***
By Feldiorean Stephen-Alexander
E dimineata. Si e ultima zi. M-am trezit ca de obicei si am uitat sa ma intind. Azi e ultima oara cand mai pot sa ma intind, dupa aceea presupun ca voi fi un cauciuc si ma voi balona. Mi se face greata si ma sperie gandul ca… incep ceva pe care probabil il voi esua lamentabil. Da’ cu toate astea, trebuie sa il implinesc…
In fine, ma duc la baie, pornesc dusul si ma privesc in oglinda. E ultima oara cand ne vedem si… cand probabil, vom mai discuta. Mi-am luat deja pastilele( durerea asta ma omoara lent, mai ales ca nici nu se simte) si am facut dusul. Acum sunt… tulburat si … Si.
In fine, din nou, incerc sa imi revin…
Azi e zi de moina, azi e zi de sarbatoare, azi e zi de inmormantare si azi e zi de interventii chirurgicale. Nu imi vine sa cred ca lumea ma crede gras, cand de fapt nici macar pielea nu stiu pe ce atarna. Ar fi, cred, ultimul lucru, sa ma razgandesc, in timp ce imi primesc anestezia, ca nu mai vreau metamorfoza. Adica asa, intr-o doara sa imi treaca de a ma schimba. Insa mi-as da imediat seama ca fara schimbarea asta, nu as mai avea niciun sens. Sunt sec, si fiindca sunt slab, carnatia nu exista, structura osoasa nu exista, detaliile exterioare nu exista si deci, nu exist…
M-am trezit, dar m-am trezit indoielnic. Gustul de hoit ce il am in gura ma face sa ma gandesc ca sunt un soi de ... chestie mica si depravata intelectual. Insa nu cred ca e vina mea, ci a faptului ca nu am avut acces la ceea ce ar fi trebuit sa invat intai de toate. Sa invat ca nu totul are acelasi nivel rapid de dezvoltare si ca unele lucruri se invata mai greu, ca nu toate lucrurile isi iau egale partile din feliile vietii. Poate ca e mai bine daca…
Desigur, m-am pregatit ca pentru inmormantare, dar totusi ma duc cu sufletul impacat. Ce bine ca nu am pe cine regreta si ca tu, saracul de tine, vei pieri. Dar sincer sa fiu, nu imi pare catusi de putin demoralizator ca nu ne vom mai vedea. Cu toate ca am fost devotat tie si mi-a placut sa stiu ca suntem doi, e timpul sa te schimbi si din pacate, nu o faci. In momentul de fata, nu mai ai nicio noima. Esti… dispensabil. Insemni cam cat ar insemna o firimitura dintr-o paine. Si crede-ma, painea asta e stricata…
Tocmai asta e si motivul pentru care azi intru in sala de operatii, las toti doctorii sa ma modeleze, sa imi ia maini second hand daca vor, picioare de la vreunul defunct sau sa imi schimbe creierul cu unul care nu cunoaste multe, dar cunoaste ‘’multe’’. Nu stiu… ti-as spune lucrurile neclarificate, dar… nu cred ca fac bine zicandu-ti-le, e cel mai bine daca raman asa, pure, neatinse de niciunul din noi. Poate, cine stie, intr-o zi…
Nu, nu, lasam gandurile negre in spate si pe tine, si asteptam viitorul. Vedem ce o mai fi. Insa tot a trebuit sa ma imbrac in haine lejere si fir-ar, chiar nu ma mai incape niciuna din ele. Isi pierde sarpele asta pielea sau urmeaza sa si-o imbunatateasca? Hm…. Ma gandeam ca ar fi interesant sa vezi cand, sub etalonul markerului, dupa sectionarea imaginara a trupului meu, sa observi cum incep sa spintece, sa masacreze, sa aleaga pentru sine ceea ce poate parea valoros, desi stiu sigur ca nimic nu e de pretuit la o crisalida…
Mai sunt multe lucruri pe care inca nu cad la vreun acord sau care nu isi gasesc esenta, rost sau rol in mintea mea. Si tocmai partea aceasta incerc sa o schimb, adica pe tine. Inainte credeam ca e ceva mai mult in mine decat simple ganduri sterpe insirate pe un fir de ata putrezit, dar …se pare ca ma insel ca de obicei. Iar in momentul de fata, acel ‘blackout’ imediat survenit anesteziei e asteptat cu ardoare…
Ziua mi se pare echivalenta cu asa-zisa negura malefica a noptii. Nu ma simt in siguranta ziua, cand toti ochii sticlosi ma diseca. Nu ma simt in siguranta ziua, atunci cand sunt campul de lupta al sentimentelor mele; ziua, cand realizez ca nu pot face fata mie insumi si a dezechilibrului meu moral. Seara pe de alta parte, este momentul controlulului, imblanzirea fiarelor si a strigoilor. Seara ma golesc de mine si ma umplu cu altii. Seara ma impart pe mine si reciclez, incercand sa ii ajut altii. Seara sunt pentru altii si nu pentru mine. Seara sunt trei si nu unul, sunt unul si nu trei….
Hm… azi chiar e ultima zi… de maine nu se stie daca ne mai vedem sau daca ne mai auzim, dar poate ca intr-o zi… voi smulge un ciob din oglinda asta pe care sigur o voi sparge si o voi lipi cu superglue ieftin, ca sa fiu sigur ca nu te tine captiv si ca te lasa liber si libertin. Sa scriem versuri intr-o zi. Sa spunem aiureli intr-o zi, sa ne gandim la un viitor alaturi de sotia noastra, sa ne gandim la familie la copii, la stabilitate. Sa ne gandim la viitor si sa stim cum arata. Sa ne gandim daca ne-am ales scopul correct, chiar daca insusi chemarea ne spune cu draga inima ca ne doreste alaturi de ea. Sa facem toate acestea intr-o singura zi. Poate chiar azi. Azi chiar e ultima zi. Maine va fi inca o zi…(?)
Ieri am uitat sa iti spun, dar… esti urat. Urat, fiindca nu stii sa vezi altceva decat pe tine si inca nu te-ai vindecat… Nu te plac fizic, nu ma intelege gresit. Imi placi pentru ca gandesti bolnav, pentru ca (nu) vrei sa fii rational si vad ca nu prea iti iese. Ca orice iti propui de obicei, o ia pe cai nebanuite. Ca tot ce faci e ‘’matur’’ si ca gandesti de prea multe ori… incet-incet, revenim la sentimente mai bune, dar tot nu uit ca nu faci bine ceea ce faci… tot aici trebuie sa ramai… nu ai ce face… ai fost si atata… zambeste, de maine nimeni de tine nu-si mai aminteste… sssst….
Noapte buna… buna dimineata… somn usor si neata! Nimic nu ne incanta sau ne raneste mai tare ca acordul trist al unui pian sau ca vaietele moarte ale unei viori… nimic nu ne cutremura mai rau ca mizeria altora si nimic nu ne macina mai tare ca neputinta de a ii ajuta… suntem egoisti… De ce? Pentru ca…Ii ajutam sa ne ajutam pe noi, cand de fapt noi suntem fara speranta, noi suntem cei in mizerie fiindca asa o vedem. Noi suntem cei cu aripile frante fiindca in fiecare dmineata ne retragem franti in cochiliile noastre si ne baricadam cu carpe negre in timp ce altii sunt afara si lupta. Noi doar stam sa ne plangem de mila si sa scancim ca un caine ranit…. Noapte buna…
Ssst… Iti zice omul si tu intelegi ceva aiurea. Dar ce, sa nu ne intrebam ca nici tu nu stii… iar a zburat pe geam fluturele ala albastru…
L-ai speriat…
Bine… am incuiat usa de la apartament, mi-am chemat taxi, am scos gunoiul… nu mai ramane decat sa facem ultima calatorie si sa fim gata de noi drumuri de tara… este ,totusi, ultima zi??????
***
Ganduri Fericite
Ganduri fericite
*
Daca mi s-a intamplat vreodata sa simt ca stiu destule, dar ca totusi ceva lipseste si ca, probabil, nu il voi capata? Daca am continuat sa ma plang ca sunt jos si sa nu incerc a ma ridica? Daca am intalnit situatii de nebanuit care m-au facut sa imi dau seama ca tot ceea ce inseamna cultura este nimic? Daca am intalnit persoane care au reusit sa imi trezeasca simturile inghetate de neputinta si de prea multa bunastare, facandu-ma sa imi dau seama ca eu am lucruri care altora par universuri paralele, sentimente care par iluzii? Daca am ajuns sa simt nevoia de a incepe de la zero si a ma recladi? Daca am ajuns la concluzia ca tot ceea ce am fost era piramida cladita pe nisipuri miscatoare si ca acum trebuie reconstruita? Da. Da, mi s-a intamplat.
*
Presupun ca nimeni nu intelege ce inseamna sa ajungi a discuta cu cineva si in timpul acela sa iti dai seama ca ai fost privilegiat sa ai parte de lucruri necesare fiecaruia dintre noi, in timp ce, pentru interlocutorul tau, zorii unei noi zile inseamna inca o zi de lupta si de nelinisti…. Ca ai vrea ca, pręt de cateva clipe, sa ii poti da parte din binele tau interior destabilizat de simplul fapt ca nu esti multumit cu ceea ce ai si s ail vezi fericit. Sa iti dai seama ca tu nu ai trecut prin aceleasi lucruri ca acea persoana si ca tie iti lipsesc multe idei, multe experiente, in timp ce tu visezi la cum va fi primul sarut, cum va fi prima data, cum vei fi urmatorul Bill Gates si multe altele, in timp ce prietenul tau isi doreste decat sa poata fi linistit o zi. Poate ca nu e correct ca abuzez de aceste sentimente, dar… este o povara prea grea pentru a fi pastrata de o singura persoana. Pur si simplu, e inechitabil. Ia stai!!! Inechitate! Un cuvant ce spune multe. In fond, lumea e plina de neregularitati si toti suntem imperfecti insa nu vedem si inechitatea. Aceasta utopie pe care aproape toti o vor abolita, extirpata din sufletul omului si al lumii; cu ce gresesc unele persoane incat sa fie aspru pedepsite? Sau doar fiindca s-au nascut sa fie in sine o cauza? Sau o pedeapsa? Care e sensul? Se intareste carcterul si acesta este scopul? Sa te chinui o viata intreaga stiind ca va trebui sa iti retraiesti cosmarul in fiecare zi… ca im fiecare dimineata, cand cosmarurile iau sfarsit, incepe adevaratul calvar si ca ai nevoie sa treci peste ziua asta? De unde dispui de atata vointa, de atata forta, de atata fermitate? Astea sunt modelele noastre, acestia sunt oamenii ce trebuie admirati pentru curajul de a privi fiecare zi ca pe un dar, care pot gasi bucuria chiar si in cele mai mici lucruri.
*
Stii, ‘overwhelming’ e faptul ca suntem doi prosti, tu si eu. suntem slabi, suntem chiori, suntem orbi, suntem damnati la viata de prostie crasa, idiotie vesnica, la sala oglinzilor, traind cu impresia ca suntem frumosi in tot ceea ce facem si ca tot ceea ce facem noi e matur. Suntem doar prosti until the end of time si vom ramane asa pentru totdeauna, pentu ca nu luptam, pentru ca nu stim ce vrem, pentru ca nu vrem ce stim. Pur si simplu, pentru ca ni se pare o bancnota de 5 lei viata asta, acum avuta si in momentul urmator cheltuit pe paine, pe iluzia hranii de zi cu zi.
*
Stii, putem in sfarsit sa mergem mai departe. Sa invatam mai multe, sa intelegm mai multe si sa ne pese mai mult de acei cineva pretiosi din viata noastra. Putem chiar sa ne sprijinim singuri pe vointa noastra, sa avem vointa necesara sa mergem mai departe. Vei arde, draga… doc.-ule…. Nu vei mai exista…. Sau vei ramane… nu stiu, insa fie ce o fi…. Mergem mai departe
*
Daca mi s-a intamplat vreodata sa simt ca stiu destule, dar ca totusi ceva lipseste si ca, probabil, nu il voi capata? Daca am continuat sa ma plang ca sunt jos si sa nu incerc a ma ridica? Daca am intalnit situatii de nebanuit care m-au facut sa imi dau seama ca tot ceea ce inseamna cultura este nimic? Daca am intalnit persoane care au reusit sa imi trezeasca simturile inghetate de neputinta si de prea multa bunastare, facandu-ma sa imi dau seama ca eu am lucruri care altora par universuri paralele, sentimente care par iluzii? Daca am ajuns sa simt nevoia de a incepe de la zero si a ma recladi? Daca am ajuns la concluzia ca tot ceea ce am fost era piramida cladita pe nisipuri miscatoare si ca acum trebuie reconstruita? Da. Da, mi s-a intamplat.
*
Presupun ca nimeni nu intelege ce inseamna sa ajungi a discuta cu cineva si in timpul acela sa iti dai seama ca ai fost privilegiat sa ai parte de lucruri necesare fiecaruia dintre noi, in timp ce, pentru interlocutorul tau, zorii unei noi zile inseamna inca o zi de lupta si de nelinisti…. Ca ai vrea ca, pręt de cateva clipe, sa ii poti da parte din binele tau interior destabilizat de simplul fapt ca nu esti multumit cu ceea ce ai si s ail vezi fericit. Sa iti dai seama ca tu nu ai trecut prin aceleasi lucruri ca acea persoana si ca tie iti lipsesc multe idei, multe experiente, in timp ce tu visezi la cum va fi primul sarut, cum va fi prima data, cum vei fi urmatorul Bill Gates si multe altele, in timp ce prietenul tau isi doreste decat sa poata fi linistit o zi. Poate ca nu e correct ca abuzez de aceste sentimente, dar… este o povara prea grea pentru a fi pastrata de o singura persoana. Pur si simplu, e inechitabil. Ia stai!!! Inechitate! Un cuvant ce spune multe. In fond, lumea e plina de neregularitati si toti suntem imperfecti insa nu vedem si inechitatea. Aceasta utopie pe care aproape toti o vor abolita, extirpata din sufletul omului si al lumii; cu ce gresesc unele persoane incat sa fie aspru pedepsite? Sau doar fiindca s-au nascut sa fie in sine o cauza? Sau o pedeapsa? Care e sensul? Se intareste carcterul si acesta este scopul? Sa te chinui o viata intreaga stiind ca va trebui sa iti retraiesti cosmarul in fiecare zi… ca im fiecare dimineata, cand cosmarurile iau sfarsit, incepe adevaratul calvar si ca ai nevoie sa treci peste ziua asta? De unde dispui de atata vointa, de atata forta, de atata fermitate? Astea sunt modelele noastre, acestia sunt oamenii ce trebuie admirati pentru curajul de a privi fiecare zi ca pe un dar, care pot gasi bucuria chiar si in cele mai mici lucruri.
*
Stii, ‘overwhelming’ e faptul ca suntem doi prosti, tu si eu. suntem slabi, suntem chiori, suntem orbi, suntem damnati la viata de prostie crasa, idiotie vesnica, la sala oglinzilor, traind cu impresia ca suntem frumosi in tot ceea ce facem si ca tot ceea ce facem noi e matur. Suntem doar prosti until the end of time si vom ramane asa pentru totdeauna, pentu ca nu luptam, pentru ca nu stim ce vrem, pentru ca nu vrem ce stim. Pur si simplu, pentru ca ni se pare o bancnota de 5 lei viata asta, acum avuta si in momentul urmator cheltuit pe paine, pe iluzia hranii de zi cu zi.
*
Stii, putem in sfarsit sa mergem mai departe. Sa invatam mai multe, sa intelegm mai multe si sa ne pese mai mult de acei cineva pretiosi din viata noastra. Putem chiar sa ne sprijinim singuri pe vointa noastra, sa avem vointa necesara sa mergem mai departe. Vei arde, draga… doc.-ule…. Nu vei mai exista…. Sau vei ramane… nu stiu, insa fie ce o fi…. Mergem mai departe
Abonați-vă la:
Postări (Atom)