Gri

Transfigurările suferite ȋn ultimele luni au fost de ordin himeric. Nu numai că am reuşit să ȋmi anulez personalitatea şi să o ȋngrop ȋnaintea propriului meu corp, dar aceasta are şi evidente efecte fizice. Mancarea, bautura, somnul, distractia sau placerea deja sunt concepte abstracte pentru creierul meu stors şi pentru corpul meu.
Afară plouă, iar stropii se izbesc cu atȃta mȃnie ȋn geam! Sticla nu va mai reuşi să le reziste prea multă vreme, iar strigătele lor ȋnfometate devin asurzitoare. S-a spart robinetul din baie şi cada curge de cinci zile ȋncontinuu. Gazele şi ele au ȋnceput acum cȃteva minute să fȃsȃie şi să intoxice aerul. Măcar nu mai fumez, deşi e o mare catastrofă. Nu mai am țigări. Bietul ficus a mierlit-o bine; l-am hrănit cu alcool. E beat.
Ȋn timpul acesta, tot ce am reuşit să fac a fost să fumez, să mă uit la oraş metamorfozȃndu-se, trecȃnd prind diferite stadii, de la zi la noapte şi invers, să ȋmi fardez ȋn mod repetitiv machiajul stins şi ȋntins de zile.
Afară nici nu se pune problema să ies. Mi-e teamă că m-ar infesta şi că aş face la fel. Nu ştiu, sunt cu atȃt mai captivante lucrurile ȋntunecate cu cȃt le priveşti de la distanță, printr-un paravan de sticlă. Cu atȃt vezi mai bine tentacule unduindu-se demonic pe siliconul răscopt. Iar cei de dincolo, ei bine, mă cheamă ȋncontinuu. Dileme… cum voi face? Să stau să… sau să plec şi să….???
Zăpada e atȃt de gri! E atȃt de rece! Simt ȋmbrățişarea dezolării! Oraşul e şi el tot gri! Oamenii, de asemeni, sunt tot gri! Copacii, ierburile sunt moarte şi gri! Şi eu sunt singurul nebun negru! Albul unde există??? Prea multe ȋntrebări? Prea puține răspunsuri!!!! DECI, CANTITATE DUBLĂ DE INDECIZII.
Oh, aş vrea să scap şi să alerg spre orizonturi! Dar ȋn orice direcție ai privi, sunt numai fundături! Capete de linii curbe şi o sferă nesuferită, ‘ infinită ‘.
Ȋmi aduc aminte de ziua aia, prima, ȋn padure. Singur, cu urletul prelung al lupilor, nud, sub privirile cerului mohorȃt şi sub cele stinse ale omeților de pretutindeni. Un trup diform şi o constituție fizică deloc atractivă. Leagănul alb din crengile brazilor era singura alinare a mea. Infinitul ȋşi găsise ȋn sfȃrşit rivalul ȋn persoana obiectului alb, nud, cu priviri livide, ȋmbrățişat de albul interminabil, translucid. Am stat acolo cel puțin nouă ore, dacă nu şi mai mult. Ȋmi făcea bine. Nu mă deranja nimeni. Eram eu şi celalalt. Tot nu murise. Continua să mă ȋntrebe ce căutam. Răspunsul era sec, mort, uscat, anost. ‘NU ştiu!!!’.
Totuşi, azi m-am scuturat de frică şi am ieşit ȋn oraş. M-am plimbat pe faleză. La 6 dimineața. Şi jumătate, mai exact. Cei treziți din incompetentele lor vieți reluate iar şi iar, murmurau. Toți dormeau, restul. Am trecut pe faleză aproape imperceptibil simțirii lor agere, deşi amorțită. Ȋi auzeam sforăind ȋncă ȋn mersul lor grăbit. Toți gri. Şi rȃul ȋl făcuseră gri. Curgea violent, masacrator. Cu toate astea, I se stinsese şi ultimul strop de vivacitate.
E un sentiment de nedescris acela al oraşului de şase dimineața. Liniştea caracteristică zilei se amplifica şi farmecul său sporeşte. Luminile par mai vii, mai hipnotice, cu cȃt este mai multă linişte. Carcasele acelea ȋncălcate doar cu idealul perseverenței ȋn muncă se mişcă şi ele ȋn linişte şi trec pe faleza stinsă ȋn lumina crepusculară. Acum e singurul moment cȃnd oraşul şi liniştea sa iți aparțincu adevărat, pentru că nimeni nu stă să ȋl ponegrească. Stȃncile ȋți vorbesc mai clar, vȃntul este mai ȋntunecat ȋn previziunile sale, noaptea mai acaparatoare şi eu, singurul nebun negru, mă albesc, devenind gri la senzația de stăpȃnire absolută a acestui moment. Norii sunt risipiți pe tapetul albăstrui al cerului şi stelele se pierd ȋn desişul Universului.
Boala asta e progresivă şi singur nu o voi putea doborȋ. Dar cred că un somn profund, de nebunie intensă şi o moarte subită ar ȋnsemna purificare. Oricare ar fi ȋnțelesul ei. De-aş mai vedea trupul duduliu al Lunii printr-un nor de fum de țigară ȋnainte să… de-ar apuca ȋncă o dată miasma rȃului să-mi pătrundă ȋn trup, ȋnghețȃndu-l, ȋnainte să… de s-ar mai ȋntinde ȋncă o dată pe o bancă acest cerşetor şi să se odihnească ȋnainte să… ȋnainte să…
Oare cum ar fi dacă aş avea cui să mă destăinui? Ar putea să treacă alături de mine prin tot acest calvar fără lacrimi? Nu cred, căci l-aş ruga să plȃngă pentru amȃndoi, să dispere pentru amȃndoi, să urle şi să fie paralizat de durere pentru amȃndoi! L-aş ȋnmormȃnta ȋn curtea din spatele blocului, aşa cum se face ȋn filmele americane proaste; l-aş omorȋ cu bună-ştiință şi lipsă de regret, doar pentru a fi trăit cȃteva minute, fie şi prin altcineva. Ȋn schimb, e atȃt de insensibil, de sec, de denaturant, ȋncȃt este mai aproape de moarte decȃt mine. Pentru toate astea şi pentru multe altele, te-aş ucide!
Deşi continui să nu iau o decizie, cea mai ardentă dorință a mea e să scap de tine, monstru dătător de coşuri şi plin de dezavuații spirituale. Ȋți doresc sucombarea, şi totuşi poate că sunt timorat de gȃndul că m-ai putea părăsi şi ar fi ultima oară cȃnd oscilările tale m-ar răni şi mi-ar fi hrană spirituală. Sunt curios dacă tu ȋți dai seama de cȃt de neimportant şi cȃt de imperios eşti pentru a face din mine acel eu complet. De fapt, deja am trecut prin tine. Regret, iar ȋntreaga mea ființă reverberează cu puterea dată de maturitate, care zace ici, la cinci paşi, dar şi cu suferința de a pierde efemeritatea vȃrstei ȋntȃi a fiecărui om.
E noapte, oraşul nu mai este gri. Este negru şi dens, ca gudronul ȋn care fosilele dinozaurilor amintirilor zac pierdute ȋn pȃcla fumurie a timpului. Conservele se duc la somn, iar eu continui să dorm ca un iepure cu ochi de himeră. Totul se disipă si odată cu el şi tu, adolescență. Crudă adolescență….