Amintiri si Pete de cafea

Un joc. Îl încep banal,lipsit de viaţă,un joc infantil,lipsit de taine şi de talcuri. Un joc care, treptat, mă metamorfozează şi mă trasformă în obiectul descris. Nu-mi dau seama când a început sau unde se va termina. Nu mai sunt cel ce controlează ,ci doar un simplu obiect dintr-o poveste. Un controlat, o marionetă. Un caracter într-un alfabet chinezesc...
Era amiază. Soarele încingea geamul străveziu,topind sub incandescenţa lui stropii de rouă. Parcă le şi auzeam ţipetele sfârâite. O mie de diavoli fierbeau ţuica din ele. Distilau sadic, cu sârg. Bieţii stropi de rouă!!! Îmi prăjeau timpanul deja extenuat de atâta muzică rock,bubuindu-mi cu circa 115 decibeli în urechi. Transpiraţia de pe frunte îmi cocea cutia craniană învelită într-un transparent ţesut epidermal, nespălat de trei zile. Mizeria existenţială mă împresura,mă sufoca, mă strangula. Cizmele mele boṭite găteau supă. Supă de picioare făcută cu apă stătută. Hainele lâncede,jilave de atâtea zile îmbibate în formolul secretat de glandele mele sudoripare,erau ca un cuptor. Îmi lichefiau conţinutul,lăsând în urmă fundamentul de calciu şi vitamina D pe care muşchii şi celelalte atârnau deasupra hăului cu uitare,deasupra nesiguranţei de a exista in lume. Paharul cu cola de pe noptiera de import,pe care îl dădusem gata deja de cinci ori,sticlea precum un bec înmuiat în fosfor,în timp ce ventilatorul făcea cercuri leneşe. Semăna cu o muscă ce încasase o lovitură cu pliciul. Părea dezorientat.'Nici tu nu ştii încotro s-o iei,nu?!'..... N-am primit niciun răspuns de la vârtelniţa leneşă....
Patul era murdar de la cafeaua constant varsată pe el,în timp ce încercam să scriu,să vorbesc la telefon şi să mănânc. Editorul mă suna zilnic să-mi zică ceva legat de noua mea poezie. Ca de obicei,nimic de bine. ' E mai slabă decât precedenta!',era replica pe care i-o furam şi cu care îi închideam gura preţ de câteva clipe. De unde dracu' era el să ştie că eu mă lăfăiam prin bordel cu cine ştie ce fufă,suprasaturată de boli venerice.... Eh,nici nu-mi dădeam interesul,ce-i drept. Puteam scriie lucruri de calitate,dar nu voiam să o arăt. Ştiţi cum e,când se găseşte un nou produs de pe urma căruia compania să-şi câştige renumele, eşti stors de substanţă. De ce să hrănesc pe alţii cu substanţa şi durerea mea,când pe aceia nici nu-i interesează că un nou artist se naşte într-o societate în care fiecare individ nu ştie decât să se aprecieze pe sine! Nu văd care-i rostul.... E prostia şi demonul meu interior,eu trebuie să-l înfrunt. Eu singur. Prietenia şi-a pierdut rădăcinile ancestrale în lume cu eoane în urmă... Seminţia prieteniei nu mai există. Decât parşivism şi linguşeală. Sau poate mă înşel..... În fine,dar adevărul e că asta mă terifiază: să nu am niciun prieten. Prieteni adevaraţi, nu orice prefăcut.
Şi după cum spuneam,cititorule,asudam... Asudam ca porcul şi nu aveam ce face. Oare nu mi-era ruşine? Ete fleoşc,parcă dacii, până să vină romanii , se spălau. Da' de unde!!! Mai rar ca pisica. Şi totuşi senzaţia aceea nu semăna cu o asudare obişnuita de tip vegetal. Nu era la fel ca atunci când e prea cald şi nu ai ce face decât să urmezi orbeşte reflexele propriului corp. Inima transpira,adică sângera-transpiraţia îmi aduna seva,chintesenţa mea, să hrănească pământul sterp pe care vieţuiam eu,un om fără ţintă sau scop,plin de îndoieli şi visuri măreţe - mâinile îmi transpirau,mintea mea fierbea în suc propriu. 'Un leac! Care e leacu’?',m-am întrebat stupid şi superficial.Şi acolo era. Nimic special. O masă cu trei picioare de pe vremea bunicii, din lemn de nuc. Nu se mai fac mese aşa trainice ca atunci. Pe ea pixul roz din plastic cu puf în cap. N-am să înţeleg vreodată de ce mă atrăgea pixul ăla. Era al soră-mii. Poate puful,poate culoarea.... Adevărul era că trecuse ceva vreme de când îmi exersasem ultima oară talentele scriitoriceşti şi scârţâiau. De fapt, rugina le acoperea în totalitate. M-am aşezat frumos pe scaunul ‘‘made in China’’ şi am început să mă gândesc.... Gânduri,gânduri.... Cel mai mult asta iubesc la a fi om: cugetul. Poţi pierde zile întregi gândindu-te la ce vrei fără să îţi pese. Doar gândeşti. Restul nu mai există... Iar apoi,când ai extenuat ce aveai în minte,scrii.
Jocurile stupide de-a ‘v-aţi ascuns’ şi ‘prinsa’ din timpul verilor petrecute la bunica,jocurile de pocher pe scatoalce din liceu(cât mai uram jocurile astea),jocurile video jucate cu Mihai până pe la 5 dimineaţa fără încetare şi mama ameninţând că sparge computerul cu toporul... Jocul iubirii.... Ǎsta da joc ce meritǍă jucat. Greu,dar minunat! E ca un drog bine făcut…metamfetamină sau aşa ceva. Devine altceva cu fiecare respiraţie luată. Instantaneu,mi-am văzut întreaga viaţă ca pe un film de lung metraj condensat în câteva ţipete tăcute ale timpului. Nu,nu muream. Asta se întâmplă de obicei când se activează fluxul conştiinţei,deşi detaliile sunt arareori evidenţiate sau accentuate. Doar meditam asupra mea. Aceste gânduri au fost succedate la scurt timp de litere cursive aruncate pe foile maron-îngălbenite de cafea. Scriam.
Ce vremuri! Unde erau?! Păreau atât de îndepărtate acele vremuri când umblam haimana orbeşte prin tot Braşşovul,fără scop,aspirând la cine ştie ce idei cum că o să devin mare. Hoinăream cică în căutarea inspiraţiei,a muzei(parcă nu mai făcusem asta de nenumărate ori înainte,dar fără succes)când,bum!m-a izbit. Literalmente. Ochii. Atât am reţinut clar. Nişte ochi mari, negri,adânci. Fără fund. Buzele sale…Atât de “juicy”,cum ar zice englezul. Iar faţa,mmm! Un deliciu.... Mai rar găseşti aşa personificare a hedoniilor bărbăteşti.Părul...Uuuu! Părea o fiinţă ce dormitează,gata să îţi înşface faţa şi să te ascundă de realitatea factice construită pe preconcepţii. Cred că părea mai mult să protejeze decât să ucidă sau să izoleze.
Să protejeze de ce? Poate că de nimic altceva decât de aşa-zisa civilizaţie contemporană care, din păcate,e alcătuită din furie,vulgaritate,ură,egoism,lăcomie şi dispreţ…Să nu uităm primitivitate,deşi este impropriu spus,întrucât ‘primitivii’,aşa cum îi considerăm noi pe cei care au inventat roata,au invaţat agricultură şi au schimbat perspective,aceia sunt adevăraţii oameni moderni şi străluciţi.Aceştia sunt primitivi!? Dar noi? Ce ne face civilizaţi? Faptul că ,folosindu-ne de ideile altor genii,am creat lucruri uimitoare pe care nu ştim să le folosim în scopuri bune?…
Atât de negru.... Altceva nu reţin. Doar negru pe alb. Asta era faţa ei. Fac eforturi,dar îmi e imposibil. Prea perfectă pentru a mai ţine cont de detalii. Părea o fiinţă boemică,smulsă din cele mai criptice cotloane ale minţii umane.
Dragostea nu ţine cont de prea multe subtilităţi. Atât că nu realizezi când te-a infestat,iar atunci când iţi dai seama, e prea târziu. Ce boală minunată! Pleci într-o lume a schizofreniei umane,fără drept de întoarcere. Eşti surghiunit. Nici măcar nu îţi e permis să te hrăneşti pentru a iţi întreţine organismul. Se crede că substanţa e hrăneşte cu iubire şi că trupul nu mai are nevoie de alt tip de hrană .
Am intrat în discuţii! Banale,puţeau a superficialitate,dar ei îi făceau plşcere. Ceea ce şi mie îmi acorda privilegiul de a cunoaşte ce însemna ,pe atunci, fericirea. Apoi a urmat flirtul... Flirt clasic,desigur. Nimic extravagant sau a la Lady GaGa,doar mici substraturi şi subtil,tente sexuale..... Până când,într-o seară caldă de iulie,ne-am rătăcit unul în fiinţa celuilalt. Desigur,experienţa şi-a arătat cuvântul. Ea a ştiut cel ma bine în ce cotloane ale haosului paradoxal de bine organizat ,înglobat de conserva organică numită organismul meu, să caute. Eu unul am bătut la fiecare uşă din holul principal şi cam atât. Părea TOTUL EZOTERIC. Nu,era doar iubire... Mă exploram pe mine încercând să o înţeleg pe ea... Nu conta că era femeie, nici dacă era bărbat nu conta. Important era să mă regăsesc pe mine acolo.Să găsesc răspunsurile la ceea ce caut eu ,în mine, acolo unde nu m-aş fi putut gândi să caut. În alţii. Ǎsta este mecanismul societăţii. Analizezi ce este în jur,prelucrezi apoi foloseşti ce ai aflat ca să îţi cauţi semnificaţia. Barbar,dar eficient. Nu e chiar stilul meu de a analiza lucrurile şi a obţine putere prin informaţie. Poate că totuşi societatea nu e chiar atât de sălbăticită. Încă mai are o şansă de a se reabilita. Puteam fi mai profund. Pot zice că urăsc acel eu de atunci. Nici nu-l mai recunosc. Mi-e silă de el. Însă acel sărut,lung,pasional,adolescentin nu mai lua sfârşit. Continua. Şi continua. Până când ea a scos ştecărul din priza mea şi gata: no more magic. Mai voiam,dar îmi era teamă.
Încă îmi amintesc acel sărut din umbra teatrului de la Craiova. Noi doi şi un cotlon debordant de întunecat. Lumea trecea pe lângă acel locşor ,fără să realizeze că acolo două suflete se rătăceau una în mintea celuilalt. Ce răni profunde amintirile astea! Plăcute,deşi mă trimit în nebunie şi disperare. Mă covârşesc fără milă şi mă supun unor erori ale societăţii ce m-a distrus,pentru a mă reconstrui într-un conţinut lipsit de tact şi rafinament,şi imaturităţii tipic adolescentine.
Oare cât timp a trecut de când am iubit cu adevărat? Un ceas, trei luni,doişpe milenii? Nu ştiu! Atât doar că a trecut foarte mult timp de când am făcut-o. Că sufletul meu altădată sculptat de izvoarele iubirii într-o matcă plină de ape line,calde,acum aceasta s-a umplut cu praf şi mâluri devorante,draconice,intempestiv-create de egocentrismul meu şi de megalomania mea dusă până la extreme. Asemeni unui dictator crud şi nemilos,care n-a primit atenţie atunci când trebuia, apoi a degenerat într-un monstru slab,ce recurge la obstrucţie,iar asta aşa, ca să îşi demonstreze că e mai puternic decât alţii. Numai cafeaua pare să facă faţă aşa cum trebuie treceriii timpului în viaţa mea. Ea şi guma ieftină de la chioşcul din colţul străzii pe care o ronţăi ca un disperat în fiecare dimineaţăăpe stomacul gol şi zdrelit de anorexie.
Scriu deja de... Dar cine mai ţine cont de cât timp am scris,când oricum este pierdut şi nu se mai întoarce?! Cel puţin ştiu că,acum când gândurile mele capătă forme şi devin litere,când scriu şi mă liniştesc,mă vindec, timpul nu va fi fost o luptă pierdută din războiul contra timpului. Cuvintele! Se întâmplă ceva cu îngrămădirile astea de caractere amalgamate din sute de limbi antice şi limbi contemporane. Se transformă! Nu! Se joacă cu mine!Nu, 'E'-ul acela nu trebuie sa stea acolo. Iar "L'-ul acela trebuie sa fie in paragraful trei. Incerc sa le aranjez,sa le dictez unde trebuie sa se afle,dar nu ma asculta. 'I'!!! Unde te duci,'I'? Nu,lasă-l pe 'Z' în paragraful de sfârşit. 'A' afurisit! Unde te duci? Rămâi aici! Degeaba,nu ascultă! Nu vor! Au format un singur cuvânt,în timp ce literele următoare m-au ameţit mergând încoace şi încolo,devenind 'IUBIRE'. Fie,asta aţi vrut să scrieţi,bine. Dar eu merg mai departe. Nu mă mai interesează. Ce? Cum? Litere afurisite! Nu mai ascultă! Se joacă cu sentimentele şi amintirile mele şi mă ruinează. Mă distrug mental. Mă extermină. Un bolnav,un om fără leac,obsedat de Prozac sentimental.
Ultimul paragraf nu am scris decât trei cuvinte şi câteva semne de punctuaţie : Eliza,te iubesc!!!

Sidefiu

Tatuaj sidefiu,
te văd rătăcind
pe şosele
organice-
sinapse.


Îţi văd chipul
angelic
şi găvanele-ţi
pline de rouă.
Şi iarăşi acel
fluture
violet
sărută cu aripile
lui
plăpânde,
luciul tău
de buze
fructat.

Flori de cireş
în părul tău
şi
pene de
păun-evantai
verde-albastru sidef-
în mâna ta:
fir de iarbă în bătaia vântului.

Eşti undeva acolo,
rătăcită…

Marioneta

Cand esti marioneta propriilor tale ganduri si totul e un joc,viata este simpla si totul ia un contur,capata un sens.... iar sensul este cel ales de tine

Ciresul si Timpul

Ciob de oglinda
refracta
umbre opace:
tonuri reci de farduri
si voaluri insangerate-
O Gheena cotidiana.
In mijloc,
cabluri-metanii de petale
si
o Tarfa
rozandu-le cu sete-
pazesc Ciresul.

Cires-
portativ vertical-
ai note mazgalite,
alterate
si alternate
de diezi si bemoli.
Sublima masca muzicala
a eternitatii.

Timpul te mangaie.
Nu te poate ucide,
dandu-te apoi
uitarii.

Asa ca te ataca.


Camere goale,
de sobolani si molimi
verzi pelegrinate,
iti strica
laconia-
castel de petale.
Prea Putin!


Senin,continui rugaciunea
cu lacrimi
de lumina,
spre vortexuri temporale-
centrii nervosi paralizati
ai Universului.
Soaptelor inefabile
te-nclini cast.
Geloase,flori de foc
te smulg din radacini
cu unghiile.
Degeaba!
Parul tau transparent
si ghearele li
se topesc in
ragete acvamarine
de cristal.
Neputinta temporala.
Devii etern...

Lotusul si Marionetele

Lotusul


Lotusul,
prim ras de copil,
odihnindu-se
pe genunchii unei
coame
de leu albastre.
O nimfa de tantar,
diletant al negurii,
e intinsa
pe frunzele-i
ca o Lolita Barbie,
manjind-o
cu decartari verde-mal.


Tantarul se arunca
in marea de sifon,
locuinta a lotusului,
lasandu-si pestilenta violet
sa macine
Edenul.


Astru diafan,Luna,
saruta matern
murdara floare.
In schimb,
ea
isi pleaca suavele
poale ale rochiei
de omat,
mancand frugal
maruntaiele pamantului...
Vant tomnatic...


Marionetele

Parfum ieftin de prune,
perfida rautate,
pluteste-n aer,
ametind marionete bipede,
de Foc cuprinse.

In spate,
acoperita de haos,
citadela singuratica
mananca orizonturi cromate,
naturi factice.



Stupide,
marionetele isi
pleaca buzele
stravezii si
sorb elixir,
moarte de clestar.

HIGH,HIGHER,HIGHEST AND EVEN HIGHER THAN THE HIGHEST

It was a long time ago! I can hardly remember it and yet, there are so many episodes that are still alive, that still glim in the haze of oblivion. Though time passes futile over my ever-youthful soul, the memory of my first day as a high-school pupil stirs and tries to come to the surface of my memories.
It was a rainy, chilly day of autumn when all clouds gathered above my head, as they were dripping crystal-clear tears for the nervousness that most of the children from the school’s yard had. If I remember well, all my emotions were focused only on myself ,on what bothered me, on what the feeling of being a ‘highpupil’ methamorphosed me. I was dreaming about the end of this period, that I couldn’t trust no one but myself. Did it do me good to know that yet I thought myself as being alone, there were some boys who were colleagues of mine? That there were some acquaintances of mine ,there, in the yard of ever twisting fates, were all futures head towards somewhere else, towards better horizons? Towards the bizarre fear of the unknown? I must emphasize the fact that I didn’t think like this back then, that I was fearful ,a misanthropist, because society had been an absolute slut to me until then, making me undecided, unsure of what I thought or what I felt, not having any perspectives or pure routes to walk on …I dreamt of only small things such as having a well paid job, a family etc.
It caused a lot of grief, as no abolition of fear could have done anything good to me then… I felt the skies were crying for me, pitying me, that the earth was sad for my sufferance, for my uncertainty. I thought it to be a moment of solace, though I hated it. I think I even made my way back home solitary, calmly walking through the rain, feeling peaceful in a such agitated world and society !
And here I am now… Almost self-discovered, a possible artist or a minor philosopher, that must thank to his mentor for having turned him into a person capable of doing pretty crazy things, of expressing myself and not keeping it inside me. I am more mature, more tranquil. I can now see clearly what I want to do, what I am sure I want to do…. I know clearly now….I am different…I can see things that others don’t… If I were to make a evolutionary scale of mine I would say I was high, because I got to high-school, then higher, for meeting extraordinary people to support me and also for constantly developing my artistic talents, and finally the highest because now I know I am an artist for good that still has a lot of work to do…. Yet I must become higher than the highest to become truly special…
Thank you all for being there for me…!!

Paradis de Foc

Flaut scrijelind
cu note de diamant,
placenta de piatra
a lumii...
Condens cristalizat
in uitare,
indrumand cantarea
catre visare.
Timorata,
mana dreapta
isi vopseste unghiile
cu acid,
stergandu-si
supuratiile ramase
cu colturile roase
ale Focului,
carte suprema!
Un vaiet promiscuu
roade timpane,
omorand portavocile garii
pasarilor-Paradis
de Foc,
si
sarutand cu dintii-i,
stihuri de argint.
Calatori la clasa intai,
fara tinta,
sageteaza orizontul.
Si eu incet marai...

neologism...

Sugrumat de litere conobii,
cambiul crud expectoreaza violent
viscerele si cheagurile
de sange ale unui inger.
Creier concesional,
band un pahar-cometa cu zootoxine.
Micul tampit isi macina ghelirele mentale si
suge transpirate,lacrimile unei flori de cires.
Un ac transcendental il inteapa
si il transforma...
adept al zombianismului dogmatic-
supuratie strident colorata.
Se metamorfozeaza si devine pulsar-
monstru adorabil,inca virgin.
Venus in calduri se apropie
de Saturn de gaze
si asmut vapaie de iubire asupr-Abisului...
lumina inghetata de bulele nordice-
stele maronii-
din paharul de cola.
Amortitor...
Stihuri,ganduri intempestive,
ciobesc recipientul factice decromatizat.

desensibilizare

Desensibilizare



Era o noapte minunata de iarna,cand pana si frigul tremura de raceala acelei seri. Luna abia rasarise pe cerul intunecat,luminandu-i slab chipul fara expresie,in care tristetea isi infipsese adanc ghearele, lasandu-i urme pe pielea deja moarta. Pe strada singuratica, un vagabond zgribulit se inghesuia alaturi de o pisica pestrita langa focul de ghetou ce lumina zidurile murdare ale acelui bloc inalt,inalt cat castel din povesti, azvarlind pe fundalul luminos siluetele difuze ale infriguratilor.
Desi fumul se rasfira in lungul caii lui spre vesnicul indepartat cer, mirosul intepator ce insotea palcurile de caldura cand puternice,cand slabe, il facea sa se simta pierdut in desisul adanc al noptii. Simtea nevoia de a se incalzi,dar caldura tomberonului nu-l ajuta cu nimic. Nu avea nevoie de te miri ce foc mistuitor sau de te miri ce flacara arzatoare. Avea nevoie de cineva, avea nevoie de cineva ca sa simta si el ca inseamna ceva pentru un om. I se pareau milenii cele petrecute mai de demul. Le avea intiparite in minte,adanc. Cu cat se chinuia sa le uite,cu atat se intorceau mai vii, mai spintecatoare,mai devastatoare.
Moartea se apropia de el cu incetul,inghetandu-i simturile si trairile de pana atunci ntr-un bulgare de omat, ce parca devenea gheata,pentru ca mai tarziu sa-l simta cum se topeste devenind nimic. Era tortura absoluta sa stie ca avusese ceva si ca in cele din urma pierduse tot si ca nu mai incapea vorba de retrait placutul.
Ratiunea si vigoarea i se terminau asemeni unei tigari aprinse. Foamea de a se infrupta din ceva sanatos,viu,fraged precum iubirea devenea din ce in ce mai intensa. Doborat fiind de atata suferinta,ceda in cele din urma. Si strainul misterios se sprijini de stalpul de iluminat din coltul bulevardului se prabusi fara un sunet.
Desi cu toate functiile sale centrate pe un fel de coma severa,ce aducea msi mult cu moartea, tanarului inalt si bine constituit fizic i se aratara franturi de viata pe care le interpreta ca fiind visuri. Ale lui erau oare?
Mintea ii rataci din nou pe cararile trecutului,amintindu-si de transformare, de metamorfoza pe care si-ar fi dorit sa nu o fi avut. Era in parcul de la marginea orasului. El, cu inima cat o buburuza,nerabdator sa o revada. Uitase sa mai ia si orhideele pe care ea le iubea atat de mult.’NU mai mult ca pe tine !’ il impaca ea cand marturisea,la vederea florilor,placerea ce le-o purta. Lui ii placeau alintarile ei jucause, spuse parca de mintea unui copil. Oricum,stia de la bun incepu ca asa se va intampla. Trecuse deja jumatatea de ora a pregatirii pe care el i-o acorda cand trebuia sa se intalneasca.
Cand, la intrare in parc,apare ea. Aceeasi silueta ca a femeilor din timpul Renasterii,cu aceeasi rochie turcoaz cu care fusese imbracata cand il cunoscuse. Aceeasi ochi caprui umezi si stralucitori in care se zgaia el ori de cate ori era in preajma ei. Aceeasi carne frageda si moale,ca a unui bebelus, pe care o stransese atunci..... Aceeasi sani mari, proeminenti pe care ii sustinuse mana lui solida. Acelasi bust la care el se uita uimit si nesatul atunci cand ea nu observa. ‘ Hm ! La ce te uitai?’ il intreba ea, simtindu-si intimitatea putin violata. Insa ea radea fericita cand el spunea intorcandu-si capul spre geam,buimacit ca :’ La nimic !’. Se imbujora. Probabil ca ea, in sinea ei,era fericita ca il facuse curios. Poate ca ea simtea tremururi usoare cand el incerca sa-i ridice bustul sub care isi pusese mana cu atata nerusinare.
Dar pana cand fericirea din sufletul lui sa se intregeasca, amintirile triste il cuprinsera,acoperindu-i mintea numai cu imagini nefaste. Ii venea sa planga si totusi nu putea.
Vedea chiar mai clar acel episod menit sa-i ruineze viata pentru totdeauna decat cel al intalnirii din parc. Parca si vedea fata ei plansa,cu ochii ei rosii cand el si-a batut joc de ea. Lui ii era indiferent. Avusese senzatia ca nu va mai fi niciodata ca in prima saptamana,asa ca rutinismul se instalase cu prea multa usurinta. Vedea cinismul din vorbele sale. Putin il interesa. Pentru el totul se terminase. Specialul disparuse. Si cu toate ca avusesera clipe minunate,care nu mai aveau sa se intoarca, a facut cea mai penibila declaratie de despartire : i-a dat un telefon. Teroare absoluta pentru o persoana a sexului frumos sa pateasca asa ceva. Era ca si cum a-i infige un cutit pe la spate,ca si cum ai fi fost un sarpe crescut la san.
Numai ca soarta a avut grija de el,platindu-i cu aceeasi moneda. Acum i se parea ca sufletul ii e pustiit precum gavanele goale ale unui schelet. Doar intunecimea mai umplea nimicul din el.
Acum intelegea perfect,sau mai bine zis incerca sa inteleaga prin ce o pusese sa treaca.
Vazuse ce inseamna sa fii distrus moral,abia dupa ce ea isi gasise pe altcineva. Era coplesit de imaginea ei impreuna cu celalalt. Izbucnise in plans in adancul sufletului. Insa se imbarbata. Inutil ! Pur si simplu nu mai reusea sa scape de imaginea atrocitatii de barbat ce statea langa ea,strangand-o la piept,cuprinzandu-i mijlocul. Oribilitatea de langa EA.
O zbughi pe usa afara in plina noapte,plangand innabusit ca nu mai avea nimic. El, acel Jacques Sebastien cu care orice era subiect de discutie era numai bun de dezbatut. El, cel dinainte de asta. el, cel care putea accepta unele probleme ale vietii fara sa scanceasca macar.
Gandindu-se bine, o lua pe drumul principal si apoi a treia strada la stanga. Spera sa gaseasca alinare unde urma sa se duca. Spera sa uite. Se simtea tradat !
Ajuns la casuta modesta,batu de trei ori,dupa cum ii era obiceiul. Si astepta. Asa cum se intampla de fiecare data,in usa aparu figura masiva a singurului lui prieten. Zambetul acela larg, cald,cu dintii mari si aranjati ca de Dumnexeu Insusi,ii mai domoli disperarea.
- Ai venit ! Ma bucur,raspunse pe un ton limpede ca un cristal vocea ferma a barbatului.
- Stii de ce,nu !? zise el printre picurii fierbinti de pe obraji.
- Ea e, presupun?raspunse tanarul intristat.
- Nu, nu ea e de vina. Eu ! Mi-am facut-o singur si acum plang din cauza mea ! Dar o invinovatesc pe ea, de parca ea m-ar fi impins de la spate.
- Intra ! Sa vedem ce putem face !
- Iti multumesc,Luminor !
- Bine,bine ! Hai intra, ca iese toata caldura.
Auzind acestea,Jacques izbucni intr-un plans disperat. Cuvantul caldura era asemeni unei sabii cu doua taisuri. De unde caldura,daca el nu mai stia ce e aceasta !?
Luminor era un tip pe la vreo douazeci si cinci de ani,’un geniu neinteles’ asa cum il numea Jacques. Avea un comportament nonconformist si o atitudine absolut impotriva tuturor obisnuitilor. Se comporta ‘ mult prea excentric pentru gusturile unora’,il tachina adesea Jacques. Era genul de persoana pe care ti-e frica sa abordezi,dar pe care tii cu tot dinadinsul sa o faci. Masca lui o constituia machiajul alb,ca al unui vampir proaspat renascut,de o macabralitate colosala. Hainele lui erau intotdeauna negre ,inchise,intunecate,fara pic de viata. Era adeptul funebrului.
- Deci , de ce crezi ca ai vrea sa fii altfel,il intreba el pe Sebastien. E totusi o idee pe care nici macar eu nu o pot rezolva atat de simplu. De fapt,asta e intrebarea pe care toti si-o pun la un moment dat. Sa vedem.... Altceva... altceva... A da! Ziceai ca ce ai fi,daca nu fi cel de acum ! Poate ca tu vrei sa fii tu, dar nu cel de acum ! In schimb insa, este destul de greu sa te definesti in fata persoanei tale! Stiu ca ti se pare de necrezut faptul ca ea si-a revenit,dar ce poti face?! Ei si? Si-a inceput o relatie mai curand decat s-ar fi asteptat vreunul din voi ! Ei si ! Mare branza ! Viata merge inainte ! asta trebuie sa faci si tu ! Se intampla ! Ei,ei ! Zi-mi ce ai fi putut tu face?
- Pentru inceput,l-as nimici pe ala care sta cu ea acum. In fine, dar tu ce ai vrea si fii?
- Vampir !veni si raspunsul. Dar ce e cu schimbarea asta de perspectiva atat de rapida? Parca te preocupa ea !
- Cee !? hai ca-i culmea !De fapt, nu... Ai dreptate,tu...
- Da,in fine ! Eu chiar asta vreau.... Dap,pai e fain sa fii vampir... Ai : puteri nebanuite, viata vesnica, tinerete etc.... vampirii sunt pas...
- Obsesia ta, dragu’ meu !
- Da bine fie !il repezi Luminor.
- Ei bine, mie vampirii imi par creaturile cele mai josnice.... omoara ca sa ....
- Supravietuiasca ! Asta inseamna viata ! SUPRAVIETUIRE !concluziona Lumy....
Discutia se continua pana aproape de miezul noptii,cand Sebastien se hotari s-o ia la picior. Reusise intre timp sa uite de ea..... acesta era efectul pe care il avea Luminor asupra lui. Efectul Placebo......
Mergand incet,sub paza lunii,gandindu-se acum la ceea ce urmeaza sa faca in continuare, in drum ii aparu o femeie de o frumusete rapitoare,nepamanteana. Rochia-i de satin alba ii sta ca si turnata pe ea, punandu-i in valoare silueta ca de zeita. Un umar era dezvelit nerusinat de blanita de zibelina ce-i atarna pe umeri. Singurul obiect auxiliar al ei era gentuta de piele neagra, lacuita. Ochiii ei de un verde captivant erau strajuiti de genele ei lungi, frumos alungite. Buzele ii erau rujate cu o culoare aprinsa. Bijuteriile erau inutile,intrucat ar fi ascuns frumusetea ei data de ochii demni de dispret pentru frumusetea lor.
Facand semn catre el sa se apropie,acesta nu zabovi,ci calca pasnic,linistit, cu pasi marunti. Jacques se opunea,dar fara succes. Pericolul plutea in jurul ei si in aer, dar el nu se putea stapani. Era ca si o papusa in mainile unei fetite. Simtea ca o cunoaste. O forta criptica, incomparabil mai puternica decat orice vointa umana,il arunca practic in bratele ei. Erosul acapara intregul lui corp,facandu-l sa se simta inferior femeii misterioase,venite parca din Iad.
- Ce mi se intampla,intreba aproape ca o soapta Jacques. De ce e totul atat de bizar si de imbatator? De ce nu ma lasi in pace? Revarsa-ti farmecele asupra altcuiva. Ultima sa fraza fu mai mult ca o implorare sa fie preluat cu totul. Si totusi, simtea ca ea il impulsionase sa o zica.
- Vino ! vino !
Marioneta=Jacques.
Se repezi catre ea brusc, o prinse in stransoarea lui ferma, uitand complet de Elsa. O saruta. Incepu cu gura, cobori asupra bustului, apasand sarutari din ce in ce mai patimase. In special pe sanii ei mari si rotunzi. Ce mult semanau cu ai Elsei ! Ii stranse coapsele perfect conturate si continua valsul ce il apropia de orgasm.
Femeia ii raspunse in acelasi mod, dar numai ca in purtarea ei se simtea ura si dispret. Il savura ! Se delecta cu nebunia lui ! Cu nerozia unui barbat fara stapana...
Sarutul deveni apoi o muscatura de un sadism acut.
Lupta pentru supravietuire incepu, dar parca Jacques simtea ca asta era biletul lui spre eliberare. Isi aminti din nou de Elsa. Hoata de suflete ii secera trupul de sange,un fir usor izvorand din coltul gurii, alungindu-se apoi de-a lungul buzei inferioare.
Tot ce mai auzi Jacques fu zambetul ei pe cat de frumos, pe atat de sangeros.... Ameti si lesina...
Se trezi brusc cu o foame gigantica. Se repezi la un copil ce se grabea probabil spre casa si-l izbi de peretele de langa el cu toate puterile. Il devora !
Se sfarsira curand zvacnirile fiintei plapande,el trezindu-se la realitate. Vazand corpul fara vlaga,disperarea si regretul il cuprinsera. Un urlet prelung scoase din adancul plamanilor sai morti... Se ingrozi pe sine... O rupse la fuga, parca zburand !
In zilele urmatoare,zguduit de ceea ce se intamplase,rupse contactul cu lumea. Nici macar lui Luminor nu-i raspunse la apeluri. Legatura lui cu umanitatea era corodata de rugina mortii vampiresti la care fusese supus. Inima nu-i mai batea,plamanii nu mai inghiteau hapsani aerul necesar trairii, venele nu mai zvacneau pline de viata. Tot ce-si dorea era numai gustul razbunarii.
Pleca deci sa o caute. Mai intai se mai duse sa o vada pe Elsa pentru ultima oara. Nu era acasa. Se mutase dupa disparitia actualului,dar mai ales dupa ce aflase ca nici de Jacques nu se mai stia nimic. Pleca departe. In tari straine. Deci pleca si el pe drumuri. Rataci mai bine de cinci ceasuri,dar fara succes. Se intoarse. Nu manca nimic in acea noapte calda de iarna. A doua seara iarasi pleca la vanatoare.
La fel mersese si iarasi fara succes. Nu mancase de mai bine de doua saptamani,iar foamea ii ingreuna situatia. Nu se stie cum, ajunsese langa stalpul de iluminat din coltul strazii. Slabit. Mort pentru a doua oara. Se ridica si langa el aparu ea.
- In sfarsit, al meu pentru totdeauna,iubite !
Buimac, incepuse sa fuga cu fata inspre stalp si cu spatele spre... Cazu pe un morman de gunoi. ‘Poarta cimitirului’,gandi el. Tot fugind inapoi si temandu-se de ea se rasti :
- Piei de langa mine,ciudatenie ! Ce drept aveai tu asupra-mi?
- Noaptea aceea ti-a fost sortita,racni ea,de se cutremura cerul si un stol de bufnite lenese isi lua zborul.
- De ce ma dai uitarii? De ce ma devorezi? De ce lasi omenirii suferinte si distrugi tot ceea ce vezi?
- Esti al meu ! Tu imi apartii inca dinainte sa te nasti.....
- Nu o sa fiu victima unui spirit hain....
- Deci ti se da pe tava nemurirea si tu o refuzi? Vrei sa mori sau vrei sa fii ucis? Alege !hai odata sa-ti pecetluiesc soarta cu furia-mi de nestins...
Furia cuprinse ‘prospatura’ nou-nascuta intre coltosi,mania fiindu-i revigorata de stropii de ploaie veniti de nicaieri. Lua o cruce si o izbi de teasta superba a femeii din fata lui. Ajunsesera in cimitir. Nici macar de un tipat de spaima nu a fost vorba ! Ea statuse parca sa vada cat de ‘puternic’ ajunsese... Ranji la el cu mult dispret :
- Contractul tau cu moartea-incheiat ! Uite ti-am adus un suvenir.... si femeia ii arunce la picioare un chip cunoscut.....
Plansul il podidi cand o recunoscu. Era Elsa. Elsa lui cea mult iubita. Sufletul ii ingheta instantaneu,si ramase locului pret de cateva clipe. O mana plapanda, dar extrem de puternica il ridica in sus spre vesnicul indepartat cer,apoi coborand la viteza asurzitoare,il infipse intr-o ascutime. Ea il lasa sa atarne in crucea de pe una din boltele Notre-Dame-ului..... Intunericul incepea sa dispara, transformandu-se incet intr-un purpuriu terifiant.
- Asa trebuie sa sfarsesc? Singur, fara ce am ! Fara viata ! Sa mori fara sa ai viata in tine ! Gata,s-a deschis usa celeilalte parti,iar eu trec pragul fara nici un regret. O lacrima aparu pe unul dintre obraji. Plang ! Deci voi muri om !surase el multumit.
- Eu care credeam ca o sa-ti dai seama ca cea iubita de tine e intreaga ! Ca acel cap era doar o masluire a mintii...zise dezamagita vampirita.
Tanti vampir cea maniata de uciderea propriei creatii,pleca inainte de rasaritul amenintator. Mai arunca o privire ingrozitoare la ceea ce fusese Jacques,si apoi pleca sa-l caute pe urmatorul rege al Edenului Intunecat pe care il visa.
Privind cu ochii sai albastri precum vesmantul Fecioarei Maria, in care umanitatea aparu pentru ultima oara, cu parul sau negru ca si jacheta lui, astepta sfarsitul entitatii sale, gandindu-se din nou la Elsa. Era fericit ca ea era intreaga si ca se sacrificase pentru ea. Simtea ca asta sta la radacina fiintei umane. Tot ceea ce cautase el acum descoperise,dar isi zise ca nu are de ce sa le impartaseasca cuiva. Oricum,in aceeasi situatie in care se afla el acum,toti urmau sa se afle. Mai zambi inca o data cu zambetu-i strengaresc,incisivii de vampir albi fiind inca prezenti.
Tot ce mai ramase din vampirul umanizat dupa prima mangaiere ucigasa a soarelui mai fu doar medalionul dat in dar de Luminor lui. Emblema semintiei vampiresti de pe el luci intr-atat de puternic,incat paru ca soarele venea din varful catedralei insasi.... Si o noua zi incepu pentru restul oamenilorabia treziti din somnul lor,grabiti sa ajunga la rutina zilnica....
‘ Elsa ! Unde esti tu, Elsa?’....

Legaturi

- Pacat ca ti-ai irosit atatea idei pentru mai nimic,ii zise ea plina de frustrare,dar cu aceeasi blandete ca a unei mame. Uita-te si tu la tine ! Zau daca te mai poti recunoaste. Sau daca altcineva te poate dibui... Tu chiar ti-ai batut joc de tine si de tot ce ai, se caina ea de soarta nefericitului.
- Stii ce, zise el mai nervos decat un taur la o corida, destul ca-mi pun singur degetul insarat pe rana-mi asa de vie... Dar nu ajunge ! Trebuie sa mustrii pe cineva ca sa simti si tu ca existi.... Hop! Si tu ca musca-n lapte.... Sa-ti dai cu parerea. Apoi tacere.
- Si ce? Daca nu eram eu...,aici fu intrerupta grosolan cand sa continue...
- Demult as fii pe drumuri prin cine stie ce tomberoane, cautandu-mi zaua ce ma leaga de viata ! Parca mai ieri erai incantata ca te afli in preajma mea ! Ce, acum domnitei-cuconitei nu-i mai convine regimul?
O zisese cu atat de multa asprime si patos inzecit, desi stia ca nu are dreptate. Se simtea singur in deplinatatea lipsei de incredere, creata parca precum ‘Zidul lui Hadrian’. Urias de piatra si caramizi ale indignarii ce parca incerca sa-i innabuse elanul de a fi putin mai aproape de a-si defini fiinta per total.
Fusese abandonat de prea multe ori ca sa nu mai fie repulsiv sau de-a dreptul dezgustator. Felul in care tot ceea ce credea el era tratat cu multa renegare,cu un dezgust exagerat,dar cu foarte multa puerilitate era de negandit. I se parea o antiteza de neconceput faptul ca adulti se comportau precum copiii de clasa intai.
Asa reusisera ei,cei ce nu inteleg ,cei ce nu pot prevedea lucruri evidente, in pofida steguletelor de ghidare,sa-i transforme sinele. Un sine ce acum reactiona numai si numai pe baza de impulsuri pline de amaraciune,de dispret pentru natura oamenilor cu ‘sange albastru’,impulsuri generate de neaccepatarea conceptiei sale asupra lumii si umanitatii,fiind privita cu mult scepticism.Reusisera sa-i stirbeasca si egoul, cat si permanenta incercare de atingere a inaltimilor la care el aspira,tangibile numai prin ,culturizare’, cei scurti de minte care nu puteau vedea mai jos de turul pantalonilor.
Desi o facuse, stia mai bine ca oricand ca ea ar fi fost ultima sau poate singura ce nu merita un asemenea raspuns pe cat de banal, pe atat de ignorant. Dar oricum, fapta se consumase si nu mai credea ca ideea odata slobozita, mai poate fi inghitita. Pentru el ceea ce era facut era bun facut. Sau zis,in cazul de fata. Lui ii placea sa suporte consecintele rezultate in urma fiecarei actiuni a sa. Sau nu neaparat. Incerca pe cat posibil sa nu-si gaseasca scuze inutile in fata adevarului mincinos pe care ratiunea si glasul sau le enunta. Bine a zis Newton :’ Orice actiune are o reactiune egala si de sens opus’.
Disputa lor mai continua cateva minute, el tacand malc,iar ea,mamoasa ca de obicei, dojenindu-l,aratandu-i ca nu-i vroia decat binele. Aceste lucruri le stia el demult, dar erau reimprospatate,de parca insusi un izvor de munte se itea din ingrijorarile ei, ca mai apoi sa curga din gura ei si sa se reverse in mintea lui,in oceanul de tulburari care isi gaseau logica si radacinile in rautatea lumii. Clipa de clipa, totul devenea mult mai incins,pana cand psihicul sau ceda si o zbughi pe usa. ‘Usa din dos’, asa cum el credea ca face orice fiinta cand situatia devine mai mult decat roz.
In imensa lui graba, traversa autostrada mai ceva decat o ‘sageata albastra’ trecand prin gara Brasovului. Soarele galbejit al amiezii devenea din ce in ce mai razbunator pe ceafa lui parlita de soarele dur al copilariei sale, la ferma din Transilvasnia a bunicii sale. Ii incingea jacheta fina de culoare neagra, facandu-l sa transpire putin cate putin, gadilandu-i fata,spatele si umerii lipiciosi,iritandu-l pana aproape de insuportabilitate. In urma soarelui,luna transparenta se grabea sa-si cuprinda sotiorul luminat, pe care il dorea atat de mult. Spre apus, dealurile lacome ,ca burta unui dragon flamand, asteptau sa-si stinga foamea cu fierbintelile date de Helios. Ai fi zis ca aureola sa dogoarea lui era mai iute decat o mana de ardei iuti in otet, inghititi lacom de omul ce mananca dupa o grea zi de munca. Acolo,frigul nocturn astepta sa isi inlocuiasca colegul de patrula. Tura noptii incepea abia peste opt ceasuri.
Trecu dinspre partea pe care se afla si gara. Pasi bland, dar ferm ,imperceptibil aproape. Iutind pasul,simti ca lacrimile vor izbucni curand si violent,lasand urme mai adanci pe pometii sai decat pe obrajii plapanzi ai unei fete in ziua nuntii. Se gandea cu groaza ca il vor spala din cap pana in picioare. De la A la Z,spiritualiceste.
Tare grabit mai era sa ajunga in statia de taxi,unde lenese, masinile asteptau infierbantate, lovite din plin de soarele de vara neiertator. Soferii,si ei mai plictisiti decat un magar rumegand iarba proaspata,dar si mai plictisitori decat un tren personal, asudau abundent, din strafundul porilor dilatati la maximum, in caldura uscata, ce aducea mai mult cu aerul inghetat al iernii.
Atat ii trebui,ca mai apoi sa vada un intreg cuprins ca de borangic inaintea sa. Apoi stele mii, sute faclii, ii inconjurara ochii-i-mpaienjeniti, ingalbeniti de duritatea speciei umane. Toata bolta asta instelata deveni apoi o intinsa camera umpluta parca cu toate formele geometrice,aici in culori calde, colo in culori reci, urmand apoi usor tranzitiv culori amestecate,mai incolo alb-negru, ca pana la urma un punct fulminant sa-i izbeasca din plin vederea. Punctul devenea din ce in ce mai intens.
Mozaicul asta il facu ,mai repede decat ai avea un gand, sa planga-n suflet fara lacrimi sau hohote, ca in clipa urmatoare sa fie distrus de milioanele de imagini ce ii apareau la o viteza hiper-luminica. I se parea ca sunt imagini nemaivazute pana atunci, dar pe care le simtea perfect cunoscute. Sa fi fost oare amintiri? Poate franturi pierdute in negura timpului? Ba din cand in cand vedea si fete ale unor oameni necunoscuti. Ajunsese sa nu mai inteleaga aproape nimic din toate aceste blituri, ce lui i se pareau doar matrapaslacuri. El sa nu inteleaga? El, cel ce reusise sa vada, sa priceapa, sa dezvaluie, sa demonstreze lucruri de prisos? El, partea aceea a comprehensiunii ce se ocupa de toata intelegerea lucrurilor.....
I se parea nejust sa fie aruncat intr-un haos atat de logic, in care el totusi nu putea sa dea de cap sau de coada. Cel caruia i se paruse mereu ca nu ii trebuie mai mult de o clipa sa construiasca sau sa dea un inteles fiecarei parti insignifiante a vietii.
La exterior, isi simtea ochii arzand, de parca cineva i-ar fi pus o oala de apa clocotita peste ei, sau ca cineva i-ar fi acoperit cu un ibric de cafea incins. Dar cel mai ciudat la aceasta reactie i se parea ca toate simturile sale functionau ba simultan, ba succesiv. Putea sa miroasa mireasma imbatatoare a cafelei, fiindu-i apoi aproape instant gadilat,intr-un mod enervant,nasul de voluptozitatea vaporilor de apa dulce. Il faceau sa se simta ca fiind in apa calda. Apoi gura-i era inundata de amaraciunea dulce a cafelei,ca mai apoi sa simta aceeasi delicatete a izului vaporilor de apa, acum condensati, tranformati in picaturi ce ii alunecau pe gatlejul uscat ca scoarta unui cactus taiat si lasat sa se usuce la soare. Simtea alternanta dintre frig si caldura pe care corpul sau o descifra prin milioanele de impulsuri electrice pornite dinspre piele spre nervi, ca mai tarziu creierul sa-i comande intregului corp tremururi si fiori placuti. Urechea sa dreapta auzea caderea ambelor substante mai limpede decat caderea unei cascade. Cu stanga nu mai avea ce auzi, caci aceasta amutise pentru totdeauna. Asta,dupa acel accident de la orele de sport, cand fusese impins extrem de brutal, alunecase pe ureche mai bine de un metru,iar aceasta a trebuit sa fie taiata pentru a-i fi salvata viata. Ii incetase din a-i mai sopti vibratiile create de sursele de zgomot din mediul cel inconjura. Sa fi fost o razbunare? Lui, cel putin, asa i s-a parut. I se parea ! Dar cum de isi amintea ceva ce reusise demult sa elimine? Cum de isi aducea aminte en detail totul? Gandea?
Cu toate aceste aspecte placute ale dezordinii fizice ce il cuprinsese, amorteala si paralizia, il aproapiasera periculos de aproape de intepenire .
Poate ca reusise sa ajunga la acel punct de totalitate, de implinire atat de ravnita. Parca ar fi reusit sa se elibereze de greutatea perfectiunii corpului sau uman. Se simtea mai liber ca niciodata. Intelesese acum totul : retraia. Mai bine zis,se nascuse a doua oara si traia acum totul, fiindu-i permis sa schimbe ceva ce isi dorise dintotdeauna. Cu toate ca inca exista o legatura cu forma lui umana, aburul, suflul ce-l facea om,era independent :
- Iti place, nu-i asa? se auzi pe sine zicand. Dar parca nu era tocmai el. Se simtea persoana lui in vocea lui, dar parca fusese puternic maturizata.
- Ma mir ca intrebi, isi auzi din nou vocea. De data asta parea mult mai infantila. Doar aici vrusese sa ajunga..... se burzului cunoscutul.
- Ihi,sigur le stii tu pe toate,ucenicule ! Stii cat ti-a trebuit sa ajungi la nivelul asta ! Doar stii ce ai patit de ai ajuns unde esti acum....
- Ma lamureste cineva si pe mine ce naiba e locul asta? zise el,cel legat de trup inca. Ma aud pe mine, dar nu-mi dau !
- Hehe ! Asa cum eram de obicei ! Incercam sa-mi dau seama de tot si toate...
- Rectific, asa cum incerci ! rasuna incet vox prima,ferm.
- Stati,stati sa vad daca inteleg : suntem un fel de trio de soprane, si fiecare cu un timbru mai inalt decat al anterioarei? zise el sarcastic, pentru el sarcasmul nefiind altceva decat raspunsul la pericol,asa cum frica era pentru ceilalti, pusi la aceeasi grea incercare uneori.
- Pe aproape,zise vocea a doua buclucas. Ia uita-te mai bine ; mai bine zis sprinteaza de ici-colo. Si ii arata ceva ce semana cu o suprafata tremurata,asemanatoare oglinzii unui lac.
Uitandu-se, cel urnit observa ca adunarea de particule aero-purtate se schimba. Doar ca nu se schimbase cu nimic. Era o transfigurare de ordin interior, care se simtea ca si o energie divina pogorata asupra-ti. Erau schimbari de proportii nano-scopice,imposibil de perceput. Si totusi, legatul de trup vedea cu ochii-i schimbarile ce se succedau la intervale de trei secunde.
Desi banuia ce se intampla, Felix se decise sa se lase lamurit pe parcurs de-a binelea.
- Inteleapta decizie, ii zise vocea prima autoritar. O sa vezi ca nu ai regretat sa o iei ! Eu cel putin stiu ca nu am facut-o.
- Da,da ! Da-te mare, domnul intelept ! Las ca-ti arat eu tie, miselule cand o sa....
- Ajungi la nivel? E drum luuung,ucenicule ! ii zise batranul batjocoritor. Imi amintesc ca si eu zisesem acelasi lu...
- ...cru ! Da da ! Macar nu mai gandi ce gandesc altii...
- ...inaintea ta ! rase vocea prima...
- Esti mai acru decat un m...
- ... ar ionatan copt intr-un an imbelsugat...
- Da’ de lamurit ma lamureste cineva? racni debusolat legatul. Parca simt ca stiu ce-i cu toate astea, dar nu pot da de...
- Cap sau de coada, zisera la unison celelalte doua constiinte.
- Nu te teme, stiu ca nu prea intelegi, dar e mai greu de explicat ! Si oricum ar lua mult timp pana sa-ti explic ; dupa aceea ar mai fi timpul cuvenit intelelgerii, apoi cel al stabilizarii, apoi cel constientizarii,apoi...
- Crede-ma ca dispun de foate multa rabdare si de si mai multa putere de intelegere,zise trufas legatul. Doar ca-mi ia ceva timp pana sa analizez toate situatiile.
- Nu prea ai ce intelege ! Te afli....
- Te afli aici. Si aici. Si acolo,zise ucenicul-voce purtand oglinda dupa ei, si teleportandu-se de ici-colo, precum un tantar de apa. Nu esti nicaieri. Dar esti si aici. Te afli in trup, dar estisi in afara de trup. Nu stiu daca ma intelegi, se fastaci ucenicul.
- Sa-nteleg ca ne aflam peste tot si nicaieri, ca stau,dar ma misc, ca gandesc, dar ca simt? Sa inteleg ca sunt undeva la mijloc, undeva intre aspirant si intelept? Se intreba pe sine, pe toate trei sinele,de fapt.
- Gandeste-te ca la un haos de logica si dezordine. Gandeste-te ca la un amestec de .......
Aici urma o pauza lunga in care tot eul, toate egourile se gandira la aceiasi idee.... Ce puteau sa fie? Dar intrebarea fu alungata de multitudinea de culori si de forme care maide care mai neregulate si mai regulate. Toate apareau si dispareau pe cat de rapid puteai concepe. Curand, toate aceste lucruri devenira obiecte, persoane si evenimente din imaginatia si memoira unei persoane.....
Bietul de el fu complet debusolat,in timp ce ceilalti ‘el’ se angajasera intr-o discutie din care fu absolut exclus. Incerca sa se implice, dar era ca si cum nici n-ar fi existat. Apoi, cele doua voci disparura la fel cum aparusera. Se trezi singur,cuprins de multitudinea de imagini succedande.



***




Inca buimac dupa ciudata vizita,daca se putea numi astfel, el se uita la adunarea de forme dezorganizate,admirand-o. in timp ce se urmarea felul in care toate imaginile se continuau, facandu-si parca loc una celeilalte,totul incepu sa se organizeze de la sine. Dupa ce incetasera din a mai fugi in toate partile precum o hoarda de juninci in calduri, bliturile se aranjara asemeni unui urias magazin de inchiriat filme. Erau doar douasprezece serii a cate trei pachete de amintiri,asa cum el avea sa inteleaga mai tarziu, fiecare serie insirata pe un raft din lemn de stejar lacuit. Esenta de trandafir din cadrul imbinarilor raftului emana un puternic miros de primavara, gadilandu-i placut simtul olfactiv. Revenindu-si in fire, puse mana pe prima serie.
Pachetul se deschise,devenind apoi un fel de televizor cu foarte multe antene. Apoi incepura primii ani din viata ai unui bebelus.
- Atat de strain si totusi atat de familiar ! se auzi el bolborosind.
- Nu,nu stai nu ma trage de par ! Au ! Esti un baiat rau ,Felix,o femeie inalta,bruneta zise bebelusului ce se distra copios pe seama mamei sale. Aceeasi caldura blajina ce cuprindea ochii femeii necunoscute,dar din nou familiare, o aveau si ochii .... ah,cum o chema?
- Ce e asta? zise neintelegand de ce ii sunt aratate niste nimicuri.
Apoi urmatorul pachet de amintiri,caci isi dadu intr-un tarziu semam de ce se intampla, il inlocui pe acesta. Si apoi altul si apoi din nou altul,pana cand nu au mai ramas decat ultimele trei.
Acum pricepuse. Intrase in amintirile cuiva si reusise sa ii urmareasca cei mai frumosi ani ai vietii sale. Ba chiar avusese ocazia sa urmareasca unele interventii de domeniul transcendentei,fiindu-i permis sa patrunda in cadrul imaginilor care, la cea mai mica miscare sau de dezordonare de materie fizica,se naruia si era expulzat din ea. Asadar,trebuise sa umble cu grija.
- Posibil ca aceste lucruri sa se fi intamplat din cauza mea, intrucat, luand parte la unele actiuni de transformare, mi-a fost permis sa ajut. Ceea ce inseamna ca am avut o influenta de o continuitate infinita in unele evenimente, se auzi el afirmand. De unde atata cunoastere?
In cadrul urmatoarelor doua serii ramase, fu literalmente devastat de dezamagirile suferite de persoana in cauza,dar aici soartaq isi urmase cursul fara de interventie. Incercase disperat sa intervina si sa schimbe crudul viitor rezervat unui caracter tanar,supus nevoii de a se conforma societatii dezagreabile din care facuse parte. Caracterul acesta in sine incepuse sa aiba anumite perceptii asupra lumii, dar nevoia de a fi inteles, la fel cum o barfitoare spune vrute si nevrute, il facuse sa isi dezvaluie gandirea. Spre exemplu, i se parea absurd faptul ca majoritatea persoanelor ce-l inconjurau erau mai preocupate de avere si de posesiuni de terenuri decat de pregatirea trupeasca pentru viitorul necunoscut, menit sa provoace placeri sau grave dezacorduri si suferinte. Gandise el ca toate faceau parte din procesul de maturizare si ca, desi nu era un copil din punct de vedere biogic, insul acela inca era mult prea crud pentru a fi recrutat in armata intekectualilor. Lui io se parea o adevarata tortura felul in care omuletul trebuia sa nu fie inteles, sa nu cunoasca recunoasterea meritelor sale, fiind facut sa se simta mai marunt decat un fir de nisip, facandu-l sa se simta mizer,insignifiant in comparatie cu ceilalti. Simtea ura ce mocnea si crestea moment dupa moment in inima aprinsa de cunoastere, ii simtea setea de afirmare,dar cel mai acut resimtea faptul ca nu era mai mereu bruscat si fortata sa se supuna civilizatiei ce-l inconjura. Facea eforturi incomensurabile sa opuna rezistenta influentelor de tipul ‘Fa ca noi ca e bine‘, simtindu-se inchis intr-o cusca precum un tigru caruia libertatea ii fusese furata.
Simtea faptul ca cel ce avea aceste trairi se saturase de atata amar de timp sa fie ca ei. Simtea ca lui i se luase de a mai fi un asupritor si ca nu mai dorea altceva decat detasarea fata de ei,independenta absoluta. Se saturase sa umble travestit in hainele pompoase in timp ce cei multi si flamanzi mureau cu miile pe drumuri. Se saturase de masca de falsitudine si de ipocrizie pe care cei de o seama cu el o prezentau in incercarea de a arata cat de fitosi erau. De parca fitele ar fi ajutat cu ceva, de parca nimicurile materiale ar fi tinut de foame, asta insemnand foame interioara, sau ca bunurile si posesiunile pamantesti ar fi fost de ajuns pentru a opri setea de cunoastere.
Practic el se simtea individul cel neatins inca de maturitatea psihologica, sau de intelepciunea varstei.
Alter ego !
Continuarea fu mai mult decat tulburatoare,intrucat nici macar acel sentiment de incompletitudine absoluta nu l-ar fi putut tulbura la fel de mult. Ii fu dat sa vada o discutie pe care parca nu o avusese, dar o avusese. Lipsit de concentrare,la rastimpuri auzea pe ici, pe colo cate un cuvant,si uneori chiar o fraza intreaga. Nu se mai concentra pe acea fiinta, ci acum se chinuia sa isi amin.... stai, ce vroia sa faca? Nici macar cuvantul nu-i mai rasarea in minte de atata disperare. Facea mai mult decat tot posibilul sa execute acea actiune.
- Pacat... irosit... idei... nimic....
- ...te mai poti recunoaste....auzi o voce de femeie.
- ...pun...singur...sare...rana...vie !
- Daca nu eram eu...
- ...fii...drumuri...tomberoane ! Zaua vietii mele.....
- La naiba,de ce nu reusesc sa indeplinesc.... se auzi el racnind din toti rarunchii,in disperata-i incercare de a construi un sens acelei amintiri.
Cazna, truda, disperare... Pana la urma au avut efect, dar tocmai atunci.......



***



- Pot stii ce s-a intamplat,domnule ofiter,intreba tanarul inalt si blond cu ochii albastrii. Parea de vreo douazeci si cinci ani...
- Nimic,dom’le ! Doar un banal accident. Si cand zic banal chiar aia zic, zise putin cam impunator prostutul ofiter de politie, un omulet durduliu, cu parul cenusiu,pe a carui fata,viata lasase urme adanci.
- Adica? Tot nu pricep ! Ce s-a intamplat?zise tanarul, prefacandu-se nestiutor.
- Ma omule, se rasti ofiterul, acest tanar cam de aceeasi varsta cu dumneata a trecut pe langa acest bloc, cand din cer pica...
- Ce pica? Ce pica? Zise impacientat tanarul blond.
- Un ghiveci cu o muscata in el... Pac!nimereste victima direct in mecla si pa!pa! I-a cantat popa.
- Aaaaaa !zise el,acum dumirit. Deci asa ! Si,asa ca intre noi, continua el intinzandu-i o hartie de 10 euro politistului, cam de la ce distanta apreciati dumneavoastra ca a cazut ghiveciul?
- Pai... nu sunt sigur....
- Adica,acum dandu-i una de 5...
- Etajul unu !zise rapid sticletele,varand iute mita in buzunarul sau larg de la jacheta...... cam asa s-a apreciat ! Dar de ce va intereseaza? chestiona la randu-i pe strainul preocupat de moartea necunoscutului....
- De ce intrebati?
- Doar din curiozitate !
- Pai... facu el gandindu-se,nu stiu sa ma gandesc, sa ma gandesc, cam greu sa-mi amintesc.....
- A,nu,nu bine nu mai e nevoie, raspunse acum bosumflat ofiterul pricepand aluzia,in timp ce se uita la buzunarul in care se aflau bancnotele.
Luand-o din loc, tinerelul incepu sa ranjeasca,apoi sa rada si in cele din urma sa izbucneasca in hohote. Se facu,in doi timpi si trei miscari printre oamenii adunati la gramada sa vada nemaivazutul. Isi continua drumul,inca incercand sa-si aminteasca, in ciuda durerii de cap pe care o avea, de parca fusese lovit cu un ghiveci in cap, ceva ce neaparat trebuia uitat. Si totusi simtea ca ceva era in neregula cu defunctul.... oare pentru ca era.... ce era acela?

acid acetic

verde...galben...toate culorile exprima depravare. cerul nu e altceva decat panoul solar transparent al planetei....ceeea ce intra nu are cum sa iasa. noaptea,cand nu functioneaza si nu se prajeste la soare,poti vedea ce de fapt acolo....nimic,adica. si noi ne chinuim sa vedem ca nu exista nimic.de fapt. sau poate...
stenografiez in propriile-mi tesuturi inacrite de ciuma un cuvant intr-o gangureala de copii mici...imi consemnez sentinta finala si reusesc sa ma programez la sanatoriul ruletelor rusesti.off,daca as putea,mi-as smulge degetele si le-as inlocui cu tastele de la computer ca sa pot scrie mereu.apoi,mi-as agata cu multa gingasie,in timp ce urlu surescitat si extaziat de fericire,ochii caprui si i-as inlocui cu mucegaitul ecran al ochilor unui Adonis, ce contine plasma din gatul unui vampir...corneea ar deveni astfel ecran si as putea vedea ce nu exista in forma lui cea mai pura. encefalul l-as inlocui cu un procesor motric,de cel mult 0,000777111 GHz,in timp ce creierul ar fi inlocuit de cartea suprema.trupul l-as desface in milimicronice piese ale unui puzzle infinit si le-as topi alaturi de ceea ce se numeste societate intr-o suspensie de gaze toxice...compozitia obtinuta s-ar odihni sub noul meu ecran cateva secole si in cele din urma mi s-ar alatura ca sursa neconventionala de energie.
in jurul meu,mici elemente pestilente ,imbibate in solutie de eter si metanol, ar construi o fortareata vie,care sa ma omoare la primul semn de sensibilitate umana. apoi, as deveni din nou un organism cibernetic,inchis intr-u turn de control si obligat sa imi ispasesc pedeapsa auto-impusa,cand ganduri temerar-vindicative s-ar avanta in mine si s-ar juca libertin cu tartele cu fructe pe care eu le numesc 'aparate organice pentru intretinut raporturi sexuale'.
iar ca finala metoda de a scapa de ceea ce imi impun,as pune o suta de harpii,cu sange de rasina,sa ma lege in lanturi si sa ma improste cu regurgitari de intelepciune...

TXT

e liniste...un cer inchis,fara scanteieri sau straluciri ale eternitatii...eu...si el....doi nebuni stand pe umerii lui atlas,calarindu-l ca pe un cal de curse... ici si colo,stihuri pestrite trezite la realitatea cruda...pe ceafa lor,mici monstrii de jad dreneaza speranta si ceea ce se preusupune ca e energie,o pasta albastra,sidefie....pe bratele lor,tatuate sunt bolile venerice dupa primul contct sexual cu prima dintre curve...
frumoasa curva,nu am ce zice...o plapuma de spini se asaza pe eczemele noastre si cojesc,intocmai ca o crema ultrahidratanta,bucati minuscule de om...omului ii e fortuit sa cunoasca vulgarul si sa incerce (macar) sa faca din el arta...de nu ii iese,mai poate incerca. sunt anorexic. mi s-a taiat pofta de a mai manca din prezdent. asa ca ma redirectionez spre un trecut inextricabil,un epitet pentru ce este si ce va fi prezentul.sau poate o metonimie?
fie ce o fi,nu ma intereseaza....sunt singur si numai eu stiu ce e de capul meu si cu toate astea tot am nevoie de ceilalti ca sa fiu eu. ciudat!!! e prima oara cand spun asta si ma simt...cumva...
zgomot...

Incurajare

Tulburat...Alerg pe o pajiste cutreierata de coioti si imbibata in adierea bland-ucigatoare a levanticii. In departare,desertul sperantelor e lugubru,inundat de pulbere uscata si imbacsita cu dezastru... Ma plib linistit prin acest parc atins de ciuma disperarii... Cerul isi taie venele albastre si lasa sa picure de pe bratele sale bucalate suvitele de par stravezii ale ploii. O alee pustie pusa in mijlocul pajistii marcheaza un drum si o bifurcatie... Viforul imi mangaie taieturile spirituale si ma purifica... E atat de greu aerul asta crud de primavara. Greu si totusi rarefiat. Si el purifica. Umbrele ce pana mai acum milenii imi inghetau sufletul,facandu-l un spatiu vid,se inghesuie timorate intr-o caruta jalnic construita,a carei martoaga e roasa de vie de mici viermi stacojii. Sunetul strident al unui tren sfredeleste cerul si cicatrizeaza ranile de pe bratele lui bucalate...
Colaps... Dar nu colapsul meu...Nu,eu ma mentin. plutesc deasupra depravarii si degradarii morale... Sunt mai mul decat atat... Da,stiu ca e furtuna in mine,dar e linistita si descopera ce nu stiam ca am in mine... Ma calmez si ma simt cuceritor in tot genocidul asta ce ma inconjoara.... Pentru prima oara dupa eoane de uitare si nepasare,traiesc...