luni, 16 septembrie 2013

Butterfly Cry II

        Rumega si o Hubba-Bubba, la fel ca cele din copilaria lui, doar ca textura era diferita. Asemeni multor alte lucruri din el si din viata si din realitatea in care exista, si guma aia se schimbase. Insa numai acele lucruri care el le voia a fi schimbate nu patisera nimic. Se intreba daca aveau s-o faca vreodata. Traia cu iluzia... ca oricare alt om. In fond, suntem inconjurati de aparente. Ceea ce noi vedem, nu cunoastem cu adevarat. Simturile sunt o insumare de elemente ce au evoluat, dar nu asigura o acuitate de ordin divin a lucrurilor din urul nostru. Insa in afara de propriile-i simturi, cu care cerceta ce e in afara lui, nu putea altfel sti ce se afla in afara lui. Dimensiunea lui interioara... ei bine, dimensiunea lui interioara o explorase in mii de directii, dar strabatuse aceleasi cai. Aceleasi cai care, de cele mai multe ori erau la fel, dar diferite deopotriva. Se plictisise sa caute in propriu-i univers, caci era debusolant. Ar fi vrut sa vada ce e si in afara lui si sa schimbe acele lucruri putin, doar putin.
          Mergea in dimineata aceea cu pasi sacadati, tacuti, gandindu-se daca lucrurile se aseamana cu fluturii. (Mereu crezuse ca fluturii sunt esente prin excelenta. Erau simbolul metamorfozei perfect, caci perfectiunea pentru el, nu statea in precizie si acuitate, ci mai degraba in cumulul de defecte. Fluturii erau acele insumari de imperfect mereu frumoase.) Daca ar fi asa, atunci poate metamorfozele lucrurilor si ale oamenilor nu i s-ar mai parea chinuitoare si neplacute, abjecte chiar, ci chiar sublime. Perfectiunea era de moment, ca fluturii. Lucrurile in starile lor de cu fiecare minut erau de moment. Nimic nu parea sigur.

miercuri, 3 iulie 2013

Butterfly Cry I

      Se trezise dimineata devreme fara nici cel mai vag gand despre ce urma sa faca. A intrat in baie cascand plictisit, si-a stors doua cosuri si si-a periat dintii in sila. Si-a luat pachetul de DoomCherries si si a aprins o tigara. Picioarele lui l-au purtat, ca in fiecare dimineata, de altfel, spre colectia lui de fluturi. A admirat-o cu un oarecare iz de nostalgie in ochi si cu fumul topindu-se in aerul din jurul gurii sale. Duhoarea insuportabila a tutunului combinata cu miasma delicata a aromei sintetice de cirese ii alinau zbuciumul interior. Statea in picioare admirandu-si creaturile fara suflet pe care le smulsese din bratele naturii si-i venea sa planga. Pe cat erau de suavi si ciudati in acelasi timp, fluturii sai nu pareau sa-si mai fi pastrat esenta. Se pierduse. Toata acea fragilitate nepamanteana impletita cu o duritate a maruntelor elemente din care erau compusi nu mai aveau niciun continut. Aceste masinarii-insectoide umplute cu viata erau acum goale, ca niste baterii goale, aruncate la gunoi. Insectarul lui nu era altceva decat un dustbin pentru niste carcase.
     Si-a mai aprins o tigara, apoi a aruncat jeansii gri pe el, maioul bej si jacheta de piele. A iesit in strada, iar aceleasi picioare l-au purtat catre locul de munca. Pasi apasati, iuti zdrobeau particulele de praf intarite ale trotuarului. Nu putea sa planga, nu ptea sa schiteze nimic. Dupa ce fugise dupa atatea vise efemere, dupa atatea persoane pe care se luptase sa le tina aproape, sa se umple cu prezenta lor, devenise gol. Tocmai golul interior de care fugise dintotdeauna il napadise acum, in nici cateva zile. Mai ciudat era faptul ca desi el nu mai simtea nimic, doar reminiscente, palpairi aproape stinse, el umplea cu prezenta lui golul celorlalti. Cel putin, asa i se spusese. Stia ca fuga asta intru pericol si provocare, intru risc si dinamism era precum o sabie cu doua taisuri: putea fie sa-i ofere multe, dar pentru o scurta perioada de timp, fie sa- lase gol. Insa el a avut parte de ambele. Incercand sa-si umple sufletul deja prea plin, i se uscase incetul cu incetul. Si asta doar pentru ca toti cei cu care intrase in contact luasera o bucatica din el. Riscase fiindca stia ca nu vrea sa se conformeze. Rezultatul fusese unul aproape fatidic, dar meritase efortul. Asta o stia. Doar nu degeaba avusese parte de cele mai zbuciumate nopti albe si framantari de pana atunci, de cele mai sincere bucatele de fericire pe care le-ar fi putut manca cu nesat.
    Poate ca venise vara in oras, poate ca inainte lucrurile aveau un sens si fiecare pas al sau se indrepta intr o anumita directie, insa nu si acum. Tot ce ii mai ramasese erau doar plimbarile zilnice in cautarea extazului si riscului, al provocarilor si adrenalinei. Incerca sa umple ceva ce nu putea fi umplut. Toate lipiturile sufletesti pe care si le aplicase cu mult fals entuziasm se scurgeau, topite fiind de lipsa de fond din interior. Se simtea la fel de urat precum solzii aripilor fluturilor lui. Ajunsese sa se considere urat pentru ca toti il considerau frumos.Dar nu-i mai ramasese nimic altceva decat cutia in care isi impachetase sufletul. Reminiscente. Din asta mai era el acum compus. Cel mai chinuitor gand era acela ca nu-si putea da seama daca va veni ziua cand va fi din nou la fel de plin. Avea strictul necesar, dar nu 'acel savoir faire'. Murise si odata cu el, orice urma din EL. Se metamorfozase invers, din fluture a fost redus la o simpla omida. O omida care mananca si mananca si acumuleaza mase intregi doar pentru a nu avea cum sa si le gestioneze. Culorile lui se stersesera, iar scanteia vietii era molcoma, nu mai zvacnea la fel; asta o confirma tona de zgomot din jur care, desi mai estompa din linistea lui interioara, revenea la acelasi ritm sacadat de zvacniri. Il obseda trecutul recent si nu-si mai gasea locul. Trupul nu-i mai cerea nimic, la fel si inima. In schimb, mintea incerca sa-i devoreze celelalte doua organe pentru a putea mentine totul in viata. Empty... Exact cum era si sticla de cola din mana lui. Transparenta, translucida, un mare vid redus la scara microcosmica. Un vid condensat... Un vid care rumega acelasi lucru in fiecare zi. Regurgita pentru a digera cat mai bine tot ce avea in el.
Si in acelasi regim, zilele continuau sa curga....

marți, 9 aprilie 2013

scl...Ava (la nymphe)





te-am găsit abandonată-de tine tuturor- printre maldăre de mădulare retezate
cu ochii-ţi plângând lanţuri putrezite.

păpuşă...

 îţi cădeau dinţii de porţelan
mâncate de cariile unei centuri de castitate corodate
pe sfârcurile tale – plăgi vineţii –  plângea râul  izvorât din mulţi

gemeai, păpuşă...

lingeai pătimaş făgaşurile sale!

virgină putredă! de-ai fi ştiut ce chingi şi laţuri-piei ale lui pluto-
aveau s-atârne-n jurul curului şi ţâţelor tale...

de-ai fi ştiut, păpuşă...

talăngi se-mpleteau în cosiţe despletite pe labiile-ţi-violate prin zvâcniri violente de mădular,
şi suflări opace -mărfuri de china- ţi se prelingeau dintre acestea.

păpuşă

acum mori,
 mori înecată de propriile-ţi plăceri-lichide vinovate
şi ochii-ţi încă plâng lanţuri putrezite.

Succumbus!


        Today I felt like hanging tears on the pin-board.  I just wanted to put a pin tip in every single one of them with a merciless, yet docile finger tap. I felt like lobotomizing them in honor of a missing thing. But I came to realize there weren’t any of them left. It’s like they’ve vanished. No more mournful, nostalgic tears, nor tears of joy or sorrow. Will I taste their skin on my chin? Or will the rain simply lend me hers? Who knows?! Have the clouds had a nervous breakdown that it rains so eerie? 
       With dust now laying itself to rest on the raspberry tea turned scarlet in the cup, something’s a miss. A miss of substance, a miss of content. A miss of.... Who? What? When? I guess you never get to see these questions’ answers in a translucent picture as much as you tried. If it misses, why doesn’t it hurt, as if famine is ravaging your intestines? Or is this pain you feel when you miss something? Is nothingness something or its absence causes severe damage to the soul? I take another sip from the teacup with my desert dry lips. Still, it rains. Mindless, careless, word whisperer! You’ll never know peace as you can never break out of the imprisoning tower you resume your claustrophobic world to! If that is what makes us humans, how come most of us seem to be free? In fact, are we actually free from ourselves and the others? Do we ever rid ourselves from the mold that consumes our latent soul cellars?
    My hand’s been overrun with cavities. My left hand has cavities. Its bony structure can no longer stand its state of decay. But I can no longer feel the hurt the cavities cause to my nervous system. I’ve shut down for a while. I need to sleep, I need to rest. I fatally need to rid myself of myself. The only things I can reach now for are  a chit-chat here and there with solitary widow ling-spiders  and scarlet cockroaches living on the putrefied pavement underneath the kitchen sink. Somehow, I no longer care about how it all dies off. It’s a universe ready to spill it’s last drooling and breath once I finish this never ending line I write. It’s the final act of a puzzled-play and the main character is missing from its place. Where is it? Better said, which one is it? What shape does it have? I dread the day I find the answers to these riddles that have obvious answers. I fear it will all wear off, I fear that I will wear off as well and then, then.... I’d have to start it all over again and so forth until the end of.... the end.
       Seven sirens with the voices of a thousand wailing banshees grunt from the wombs of my old radio and I‚m hanging rotten rag dolls on top of the threshold. Poetry of the dead is spurned through Seria’s meows (she’s been starving for centuries now!)  and the buffoon is dancing tango on a turnip’s flute shouts with a dead ballerina. I, we, we all started with a collective glimpse of light, but it’s got far too close to a pulsar now! We all succumb to not feeling anything and not remembering anything. Why don’t we care anymore? We are nothing but a bunch of sitting ducks. What can’t we feel or remember? What should we ignore and forget? Why do we lack the lacking of it? What is it? Who is it? When is it?
       We’ve been aging and we still are. Blank expressions scar our heads and spoiled mascara runs down our cheeks in rivers. Build me a prison-tower out of the words I collect from the engravings I do on the coffee-stained paper. Build us a home, I muttered! Build it! Build a  twig-bird-cage for our corroded shards of heart to keep! Help us keep forgetfulness for as long as possible! Agony, oh agony! Why can’t we remember? We are still dancing and hoping around like escapees from an asylum. In a world so tern such as ours, delusion is at home and we along with it. But what are we forgetting  Can we forget forgetfulness? Can we .... Who is we?....

If I ever die, will you taste my lips if they are not there?