Un joc. Îl încep banal,lipsit de viaţă,un joc infantil,lipsit de taine şi de talcuri. Un joc care, treptat, mă metamorfozează şi mă trasformă în obiectul descris. Nu-mi dau seama când a început sau unde se va termina. Nu mai sunt cel ce controlează ,ci doar un simplu obiect dintr-o poveste. Un controlat, o marionetă. Un caracter într-un alfabet chinezesc...
Era amiază. Soarele încingea geamul străveziu,topind sub incandescenţa lui stropii de rouă. Parcă le şi auzeam ţipetele sfârâite. O mie de diavoli fierbeau ţuica din ele. Distilau sadic, cu sârg. Bieţii stropi de rouă!!! Îmi prăjeau timpanul deja extenuat de atâta muzică rock,bubuindu-mi cu circa 115 decibeli în urechi. Transpiraţia de pe frunte îmi cocea cutia craniană învelită într-un transparent ţesut epidermal, nespălat de trei zile. Mizeria existenţială mă împresura,mă sufoca, mă strangula. Cizmele mele boṭite găteau supă. Supă de picioare făcută cu apă stătută. Hainele lâncede,jilave de atâtea zile îmbibate în formolul secretat de glandele mele sudoripare,erau ca un cuptor. Îmi lichefiau conţinutul,lăsând în urmă fundamentul de calciu şi vitamina D pe care muşchii şi celelalte atârnau deasupra hăului cu uitare,deasupra nesiguranţei de a exista in lume. Paharul cu cola de pe noptiera de import,pe care îl dădusem gata deja de cinci ori,sticlea precum un bec înmuiat în fosfor,în timp ce ventilatorul făcea cercuri leneşe. Semăna cu o muscă ce încasase o lovitură cu pliciul. Părea dezorientat.'Nici tu nu ştii încotro s-o iei,nu?!'..... N-am primit niciun răspuns de la vârtelniţa leneşă....
Patul era murdar de la cafeaua constant varsată pe el,în timp ce încercam să scriu,să vorbesc la telefon şi să mănânc. Editorul mă suna zilnic să-mi zică ceva legat de noua mea poezie. Ca de obicei,nimic de bine. ' E mai slabă decât precedenta!',era replica pe care i-o furam şi cu care îi închideam gura preţ de câteva clipe. De unde dracu' era el să ştie că eu mă lăfăiam prin bordel cu cine ştie ce fufă,suprasaturată de boli venerice.... Eh,nici nu-mi dădeam interesul,ce-i drept. Puteam scriie lucruri de calitate,dar nu voiam să o arăt. Ştiţi cum e,când se găseşte un nou produs de pe urma căruia compania să-şi câştige renumele, eşti stors de substanţă. De ce să hrănesc pe alţii cu substanţa şi durerea mea,când pe aceia nici nu-i interesează că un nou artist se naşte într-o societate în care fiecare individ nu ştie decât să se aprecieze pe sine! Nu văd care-i rostul.... E prostia şi demonul meu interior,eu trebuie să-l înfrunt. Eu singur. Prietenia şi-a pierdut rădăcinile ancestrale în lume cu eoane în urmă... Seminţia prieteniei nu mai există. Decât parşivism şi linguşeală. Sau poate mă înşel..... În fine,dar adevărul e că asta mă terifiază: să nu am niciun prieten. Prieteni adevaraţi, nu orice prefăcut.
Şi după cum spuneam,cititorule,asudam... Asudam ca porcul şi nu aveam ce face. Oare nu mi-era ruşine? Ete fleoşc,parcă dacii, până să vină romanii , se spălau. Da' de unde!!! Mai rar ca pisica. Şi totuşi senzaţia aceea nu semăna cu o asudare obişnuita de tip vegetal. Nu era la fel ca atunci când e prea cald şi nu ai ce face decât să urmezi orbeşte reflexele propriului corp. Inima transpira,adică sângera-transpiraţia îmi aduna seva,chintesenţa mea, să hrănească pământul sterp pe care vieţuiam eu,un om fără ţintă sau scop,plin de îndoieli şi visuri măreţe - mâinile îmi transpirau,mintea mea fierbea în suc propriu. 'Un leac! Care e leacu’?',m-am întrebat stupid şi superficial.Şi acolo era. Nimic special. O masă cu trei picioare de pe vremea bunicii, din lemn de nuc. Nu se mai fac mese aşa trainice ca atunci. Pe ea pixul roz din plastic cu puf în cap. N-am să înţeleg vreodată de ce mă atrăgea pixul ăla. Era al soră-mii. Poate puful,poate culoarea.... Adevărul era că trecuse ceva vreme de când îmi exersasem ultima oară talentele scriitoriceşti şi scârţâiau. De fapt, rugina le acoperea în totalitate. M-am aşezat frumos pe scaunul ‘‘made in China’’ şi am început să mă gândesc.... Gânduri,gânduri.... Cel mai mult asta iubesc la a fi om: cugetul. Poţi pierde zile întregi gândindu-te la ce vrei fără să îţi pese. Doar gândeşti. Restul nu mai există... Iar apoi,când ai extenuat ce aveai în minte,scrii.
Jocurile stupide de-a ‘v-aţi ascuns’ şi ‘prinsa’ din timpul verilor petrecute la bunica,jocurile de pocher pe scatoalce din liceu(cât mai uram jocurile astea),jocurile video jucate cu Mihai până pe la 5 dimineaţa fără încetare şi mama ameninţând că sparge computerul cu toporul... Jocul iubirii.... Ǎsta da joc ce meritǍă jucat. Greu,dar minunat! E ca un drog bine făcut…metamfetamină sau aşa ceva. Devine altceva cu fiecare respiraţie luată. Instantaneu,mi-am văzut întreaga viaţă ca pe un film de lung metraj condensat în câteva ţipete tăcute ale timpului. Nu,nu muream. Asta se întâmplă de obicei când se activează fluxul conştiinţei,deşi detaliile sunt arareori evidenţiate sau accentuate. Doar meditam asupra mea. Aceste gânduri au fost succedate la scurt timp de litere cursive aruncate pe foile maron-îngălbenite de cafea. Scriam.
Ce vremuri! Unde erau?! Păreau atât de îndepărtate acele vremuri când umblam haimana orbeşte prin tot Braşşovul,fără scop,aspirând la cine ştie ce idei cum că o să devin mare. Hoinăream cică în căutarea inspiraţiei,a muzei(parcă nu mai făcusem asta de nenumărate ori înainte,dar fără succes)când,bum!m-a izbit. Literalmente. Ochii. Atât am reţinut clar. Nişte ochi mari, negri,adânci. Fără fund. Buzele sale…Atât de “juicy”,cum ar zice englezul. Iar faţa,mmm! Un deliciu.... Mai rar găseşti aşa personificare a hedoniilor bărbăteşti.Părul...Uuuu! Părea o fiinţă ce dormitează,gata să îţi înşface faţa şi să te ascundă de realitatea factice construită pe preconcepţii. Cred că părea mai mult să protejeze decât să ucidă sau să izoleze.
Să protejeze de ce? Poate că de nimic altceva decât de aşa-zisa civilizaţie contemporană care, din păcate,e alcătuită din furie,vulgaritate,ură,egoism,lăcomie şi dispreţ…Să nu uităm primitivitate,deşi este impropriu spus,întrucât ‘primitivii’,aşa cum îi considerăm noi pe cei care au inventat roata,au invaţat agricultură şi au schimbat perspective,aceia sunt adevăraţii oameni moderni şi străluciţi.Aceştia sunt primitivi!? Dar noi? Ce ne face civilizaţi? Faptul că ,folosindu-ne de ideile altor genii,am creat lucruri uimitoare pe care nu ştim să le folosim în scopuri bune?…
Atât de negru.... Altceva nu reţin. Doar negru pe alb. Asta era faţa ei. Fac eforturi,dar îmi e imposibil. Prea perfectă pentru a mai ţine cont de detalii. Părea o fiinţă boemică,smulsă din cele mai criptice cotloane ale minţii umane.
Dragostea nu ţine cont de prea multe subtilităţi. Atât că nu realizezi când te-a infestat,iar atunci când iţi dai seama, e prea târziu. Ce boală minunată! Pleci într-o lume a schizofreniei umane,fără drept de întoarcere. Eşti surghiunit. Nici măcar nu îţi e permis să te hrăneşti pentru a iţi întreţine organismul. Se crede că substanţa e hrăneşte cu iubire şi că trupul nu mai are nevoie de alt tip de hrană .
Am intrat în discuţii! Banale,puţeau a superficialitate,dar ei îi făceau plşcere. Ceea ce şi mie îmi acorda privilegiul de a cunoaşte ce însemna ,pe atunci, fericirea. Apoi a urmat flirtul... Flirt clasic,desigur. Nimic extravagant sau a la Lady GaGa,doar mici substraturi şi subtil,tente sexuale..... Până când,într-o seară caldă de iulie,ne-am rătăcit unul în fiinţa celuilalt. Desigur,experienţa şi-a arătat cuvântul. Ea a ştiut cel ma bine în ce cotloane ale haosului paradoxal de bine organizat ,înglobat de conserva organică numită organismul meu, să caute. Eu unul am bătut la fiecare uşă din holul principal şi cam atât. Părea TOTUL EZOTERIC. Nu,era doar iubire... Mă exploram pe mine încercând să o înţeleg pe ea... Nu conta că era femeie, nici dacă era bărbat nu conta. Important era să mă regăsesc pe mine acolo.Să găsesc răspunsurile la ceea ce caut eu ,în mine, acolo unde nu m-aş fi putut gândi să caut. În alţii. Ǎsta este mecanismul societăţii. Analizezi ce este în jur,prelucrezi apoi foloseşti ce ai aflat ca să îţi cauţi semnificaţia. Barbar,dar eficient. Nu e chiar stilul meu de a analiza lucrurile şi a obţine putere prin informaţie. Poate că totuşi societatea nu e chiar atât de sălbăticită. Încă mai are o şansă de a se reabilita. Puteam fi mai profund. Pot zice că urăsc acel eu de atunci. Nici nu-l mai recunosc. Mi-e silă de el. Însă acel sărut,lung,pasional,adolescentin nu mai lua sfârşit. Continua. Şi continua. Până când ea a scos ştecărul din priza mea şi gata: no more magic. Mai voiam,dar îmi era teamă.
Încă îmi amintesc acel sărut din umbra teatrului de la Craiova. Noi doi şi un cotlon debordant de întunecat. Lumea trecea pe lângă acel locşor ,fără să realizeze că acolo două suflete se rătăceau una în mintea celuilalt. Ce răni profunde amintirile astea! Plăcute,deşi mă trimit în nebunie şi disperare. Mă covârşesc fără milă şi mă supun unor erori ale societăţii ce m-a distrus,pentru a mă reconstrui într-un conţinut lipsit de tact şi rafinament,şi imaturităţii tipic adolescentine.
Oare cât timp a trecut de când am iubit cu adevărat? Un ceas, trei luni,doişpe milenii? Nu ştiu! Atât doar că a trecut foarte mult timp de când am făcut-o. Că sufletul meu altădată sculptat de izvoarele iubirii într-o matcă plină de ape line,calde,acum aceasta s-a umplut cu praf şi mâluri devorante,draconice,intempestiv-create de egocentrismul meu şi de megalomania mea dusă până la extreme. Asemeni unui dictator crud şi nemilos,care n-a primit atenţie atunci când trebuia, apoi a degenerat într-un monstru slab,ce recurge la obstrucţie,iar asta aşa, ca să îşi demonstreze că e mai puternic decât alţii. Numai cafeaua pare să facă faţă aşa cum trebuie treceriii timpului în viaţa mea. Ea şi guma ieftină de la chioşcul din colţul străzii pe care o ronţăi ca un disperat în fiecare dimineaţăăpe stomacul gol şi zdrelit de anorexie.
Scriu deja de... Dar cine mai ţine cont de cât timp am scris,când oricum este pierdut şi nu se mai întoarce?! Cel puţin ştiu că,acum când gândurile mele capătă forme şi devin litere,când scriu şi mă liniştesc,mă vindec, timpul nu va fi fost o luptă pierdută din războiul contra timpului. Cuvintele! Se întâmplă ceva cu îngrămădirile astea de caractere amalgamate din sute de limbi antice şi limbi contemporane. Se transformă! Nu! Se joacă cu mine!Nu, 'E'-ul acela nu trebuie sa stea acolo. Iar "L'-ul acela trebuie sa fie in paragraful trei. Incerc sa le aranjez,sa le dictez unde trebuie sa se afle,dar nu ma asculta. 'I'!!! Unde te duci,'I'? Nu,lasă-l pe 'Z' în paragraful de sfârşit. 'A' afurisit! Unde te duci? Rămâi aici! Degeaba,nu ascultă! Nu vor! Au format un singur cuvânt,în timp ce literele următoare m-au ameţit mergând încoace şi încolo,devenind 'IUBIRE'. Fie,asta aţi vrut să scrieţi,bine. Dar eu merg mai departe. Nu mă mai interesează. Ce? Cum? Litere afurisite! Nu mai ascultă! Se joacă cu sentimentele şi amintirile mele şi mă ruinează. Mă distrug mental. Mă extermină. Un bolnav,un om fără leac,obsedat de Prozac sentimental.
Ultimul paragraf nu am scris decât trei cuvinte şi câteva semne de punctuaţie : Eliza,te iubesc!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu