Al Kalaf

Al’Kalaf

Iluziile se îmbulzesc la orizont pe măsură ce micul grup de oameni se chinuie să-nfrunte razele apocaliptice ale soarelui. Aerul este sufocant, încât nările noastre sunt la fel de uscate ca dunele de nisip ce ne-nconjoară. Până şi cămilele par să-ndure cu greu căldura asta aridă. Călătorim de câteva săptămâni bune, dar de departe, asta este cea mai chinuitoare parte a expediţiei noastre. Nu am văzut de zile bune niciun semn de aşezământ uman, n-am găsit nici măcar urme de animale sălbatice. Începem să ne pierdem speranţa, deşi ne-ncurajăm reciproc că vom ajunge la Al’Kalaf curând. Sper ca proviziile să nu se termine înaintea perioadei pentru care le calculaserăm, altfel suntem pierduţi. Zâmbim, râdem, chiuim seara lângă focuri, dansăm şi cântăm cât ne ţin plămânii, doar pentru a umple spaţiul ăsta pustiu. Speranţa chiar a început să moară încet.

Doctorul stă în fruntea grupului alături de beduinul ce ne serveşte drept ghid, iar boboaca de la Arheologie se foloseşte de foile notate pentru a-şi face vânt, dar nu cred c-o ajută la ceva. În urmă rămâne străinul tăcut cu care ne-am întâlnit pe drum. Se pare că merge şi el tot la Al’Kalaf. Bea o gură din sticla de inox plină ochi cu whiskey. Pare a fi absorbit de propriile dileme, de propriile îndoieli şi monştri. Pe timp de zi, suntem însoţiţi de asprul disc al soarelui, care azi pare să dogorească mai puternic decât de obicei, iar noaptea, luna ne-ngheaţă venele. Nu ne temem de acestea, cum nu ne temem nici de vulturii ce zboară-n cercuri deasupra noastră ţipând, nici de scorpionii ce ne apar dinainte, nici de hoţii deşertului despre care se spun atâtea poveşti şi circulă atâtea zvonuri. (Al’Kalaf este şi el adesea menţionat în scrierile antice şi-n legendele locale. Oamenii se uită ciudat când cerem informaţii sau orice referinţă legate de el. Nu-nţelegem perfect limba, căci este mult frântă şi prea puţin inteligibilă. Pare a fi o formă necristalizată de hindi cu influenţe mesopotamiene.. De aceea, singura sursă de comunicare rămân agendele şi jurnalele noastre pline cu desene şi detalii, cu hărţi, cu coordonate, cu notaţii vechi. Toate culese din interacţiuni cu diverşi indivizi, furate din cărţile librăriilor locale sau adunate personal de membrii grupului din tot soiul de locuri ce fac referinţă la cetate. Nimic sigur... Călătorim de luni bune spre a-l găsi şi-n cele dn urmă.... E anul 1.....) Singurul duşman al cărui nume nu-l rosteşte niciunul dintre noi este iluzia. Ne temem de halucinaţiile deşertice, ne temem că ne va ceda cortexul şi noi, slăbiţi psihic, ne vom arunca-n braţele pierzaniei ăsteia ispititoare pe care deşertul ne-ar putea-o arunca pe linia orizontului. Am trecut şi prin câteva furtuni de nisip fără a avea unde să ne ascundem, dar de departe, nici măcar ele nu au fost aşa îngrozitoare. Ne promiseserăm că ne vom concentra pe explorarea împrejurimilor, că peisajele ne vor captiva imaginaţia şi ochii, că locurile vor fi punctul de interes major. Dar peisajul e acelaşi mereu, dunele nu se schimbă cu nimic. Tone de nisip peste tot şi fiecare grăunte pare că-i seamănă leit celui dinaintea sa. Parc-am fi căzut pe o zgârietură a unui disc de vinil zgâriat, iar acum acul ne menţine pe unul din şanţurile create de furtunile de nisip. Suntem pe repeat... Ori asta, ori ne aflăm într-o casă a oglinzilor, dat fiind că soarele topeşte tot, chiar şi pe noi, şi că suntem înconjuraţi de silicon brut. Când vom ajunge în Al’Kalaf?

Ei, cel puţin odată cu seara, ne putem opri din drumeţit, iar Tina să-şi scoată vioara să-nceapă să destreseze atmosfera aparent calmă, dar tensionată. Ceea ce reuşeşte acest copil diafan de un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri cu vocea ei e incredibil. Ea nu cântă, nu spune poveşti prin vioara sa şi nici nu transpune sentimente. Pur şi simplu, ea doar cântă un film. Adică, tot ce cântă se derulează-n imagini vii, reflectate pe cerul puzderit de stele. E un cinematograf viu, ale cărui sentimente se acumuluează-ntr-un block buster de excepţie. După fiecare reprezentaţie de-a ei, cu toţii cădem într-o tăcere brută, meditativă, răstimp în care biata fată-şi termină cina, noi rămânând perplexaţi încă. E un om al cuvintelor puţine, dar ai cărui ochi sclipesc plini de viaţă şi de inocenţă. Norocul nostru că avem propria oază cu noi. Pe ea. De aici, din proiecţia în care ne învăluie studenta la Arheologie, Al’Kalaful pare să nu existe, Al’Kalaful pare doar o accepţiune eterică, un gargui aflat pe vârful unei arcade din vârful unei catedrale gotice.

În seara asta însă, doctorul Crane pregăteşte ceva. Nu ştiu de ce, dar e mai tăcut decât de obicei, probabil că ceea ce va urma să spună sau să facă are legătură cu Al’Kalaf. Dar niciodată nu am observat cum trece timpul când Tina se străduieşte să evaporeze din monotonie. Ce accelerare! Cine o fi mormăind pe fundal? Insecte nu-s, vipere nu-s. E Crane, a-nceput! Spune o poveste. Povestea unui loc mitic, ale cărui turle şi cupole mesopotamiene se văd de la 33 de mile depărtare. Semnul clar că te apropii de el. De Al’Kalaf! Mult doritul Al’Kalaf! În aerul din jurul turlelor palatului, joacă o auroră violet, iar dorinţa de a ajunge mai repede la el se năpusteşte asupra ta, încât picioarele dau pinteni mai apăsaţi calului sau cămilei. Ochii-ţi lăcrimează puternic de la tăişului nisipului şi al vântului ce ţi-l suflă-n faţă, de la nerăbdarea de a fi ajuns, de la angoasa de a fi reuşit în goana ta după aur.

Odată ajuns la intrare, luminile strălucitoare acum atât de apropiate încât le-ai putea atinge, devin difuze, iar un straniu vânt înmiresmat cu miros de orhidee se zbate peste chipul şi spatele tău înecate în sudoare. Porţile se deschid larg, iar din spatele lor, oraşul îşi arată suburbiile amorţite de beznă şi linişte. Paradoxal însă, locul denotă prosperitate, eleganţă, simţ estetic prin arhitectura simplistă, dar de un mare rafinament; contrariul a ceea ce ai crede despre regiunile limitrofe ale unei urbe ca Al’Kalaf.

Pe măsură ce avansezi spre centrul cetăţii, dinaintea ta, toate focurile şi flăcările se sting miraculos, iar lumina violet difuză se propagă în aerul din jurul tău. Auzi, ici-colo, sunetul unei nicovale sau ai unor paşi, dar niciun om nu pare să trăiască aici. O fi bântuită,-ţi vine-n minte, dar şoaptele ce-ţi bântuie coridoarele minţii dispar imediat, aşa cum orice gând ţi-a părăsit mintea demult. Aerul devine şi el mai rarefiat şi mai parfumat, acum totul căpătând o mostră din esenţa liliacului şi a lavandei. Pereţii caselor sunt toţi decoraţi cu irişi imenşi, ca şi cum aceştia ar creşte direct din ei, iar grădinile suspendate se năpustesc asupra ta, asemeni unor coloşi enţi ce ţin în spatele lor natura. Colonetele numeroase şi spiralate ce le susţin sunt atât de firave, încât ai impresia că o singură oftare ar duce la năruirea întregii cetăţi. Dintre ramurile viţei-de-vie, ciripituri şi ţipete acute survolează văzduhul, iar frânghii îngropate-n alte viţe şi flori de orhidee atârnă din timpuri străvechi deasupra străzilor pietruite.

Străzile, la rândul lor, avansează în scări şi în trepte crăpate sau sparte din loc în loc. Căldura şi grăunţele de nisip ce-ţi blocau până mai deunăzi privirea sunt şterse de o mână nevăzută, iar acum poţi privi direcţiile meandrate ale străzilor înguste şi ale aleilor gnomice ce se tot intersectează. Nu eşti sigur, dar pereţii par să strălucească-ntr-o lumină fosforescentă violet, asemeni aurei metafizice ce o are locul acestora. Pulsează şi se mişcă, iar dacă te apropii, poţi vedea nişte insecte nu mai mari decât degetul mic al mâinii tale. Aripile sunt lungi, filigranice oarecum, iar torsurile lor sunt secţiuni luminoase de lumină. Lumină violet. Culorile metalice ale chelicerelor lor le fac să pară adevărate felinare vii.

În colţurile unde aceste insecte nu zăbovesc prea mult, mici conglomerate de pălării ciudate şi iridiscente cresc cât ai clipi şi mor cu aceeaşi viteză. Totul pare aici, în adâncul cetăţii, să se nască, să-mbătrânească şi să moară la un nivel cu totul accelerat. Aici, timpul pare să fi uitat orice cronologie, iar intersectările sale cu sine, să facă din Al’Kalaf un Phoenix violet verdant. Colonetele se-nmulţesc pe măsură ce te apropii de nucleul cetăţii, adică de palatul central, iar ele devin din ce în ce mai firave.

Liniştea încă domneşte, iar păsările şi gângăniile-lumânare ce trăiesc prin desişul ăsta verde-violet par să respecte nemişcarea pe care locul o impune. Grădinile suspendate acum alcătuiesc adevărate minuni arhitectonice, unde vastitatea spaţiului aminteşte de o junglă infinită. Luminile devin un amestec ca de carnaval, unde difuzul contrastează cu neonicul, fosforescenţa cu puritatea cromatică a nuanţei violet. Lungi esplanade şi coridoare deschise duc spre aripi parcă niciodată explorate ale palatului, iar sute de insecte se vântură prin acestea, cu scopul de a te ghida, probabil, spre nu se ştie ce locuri.

În mijlocul acestei săli deschise, stă un altar de tip ziggurat, amplasat parcă după nu se ştie ce principii matematic-astronomice. O sferă de lumină violet străluceşte din vârful unei făclii de aur, răspândind o ceaţă minunat mirositoare. Tobe şi sitare încep să răsune din adâncul holurilor din ce în ce mai clar, iar fiinţe îmbrăcate-n sarii, nenumărate văluri şi mase diafane de materiale violet le mânuiesc. Din spatele lor, apar dansatoare nude, cu piele creolă, mişcându-se cu o delicateţe ce aminteşte de unduirile apei ce curge în fântâna gargantuană amplasată-n holul principal. Încerci să te opui, dar corpul nu mai poate decât să privească ba muzicienii cu ochi strălucitori ca onixul, ba dansatoarele ca nişte nimfe, ba globul luminos, ca şi cum ar fi hipnotizat. Te legăni într-un soi de dans şamanic, iar dansatoarele se apropie de tine. Înainte de a realiza, de a-ţi veni în simţiri, te afli la o altă intrare a Al’Kalafului. Părul tău e acum violet, ochii-ţi sunt strălucitori ca văpăile de magmă, iar hainele s-au boţit sub praful violet iridiscent şi mort ce te acoperă. Doar barba ţi-a rămas albă, iar scânteia vieţii pare să fi părăsit demult globii tăi oculari, acum trişti. Doi muzicieni te-au însoţit vreo câteva sute de picioare în afara cetăţii fără să spună un cuvânt. Cetatea dispare acum ascunsă în spatele unei furtuni de nisip ce te acoperă, iar tu reuşeşti abia spre dimineaţă să-ţi revii din halucinaţie..... dorinţa de a vedea AL’Kalaful nu-ţi mai dă acum pace, ba chiar pare să fi devenit mai pronunţată....

Setea noastră de a vedea cetatea ni se pare brusc imposibil de stins după istorisirea doctorului, iar timpul trece pe nevăzute. E dimineaţă, de-acum nu mai putem decât să pornim din nou la drum. Căldura va deveni imediat neîndurătoare, iar somnul ne va fi fatal. Străinul e mai tăcut decât de obicei. Oare ne apropiem? Dunele sunt încă aceleaşi. Niciun palmier, nicio plantă, doar rotocoale hoinare de buruieni puse-n mişcare de vânt. Se citeşte pe faţa fiecăruia dintre noi nerăbdarea de a ajunge la Al’Kalaf. Aşa cum m-am temut, proviziile dispar pe zi ce trece. Apa devine insuficientă puţin câte puţin. Cămilele sunt şi ele extenuate. Nu au băut apă de la începutul călătoriei, iar noi nu am mai văzut de mult timp oameni. Speranţa... nu mai are mult de trăit... Am pierdut noţiunea timpului, dar totuşi cred că e deja amiază, căci soarele pârjoleşte tot ce zace dedesubt. Brusc, animalele au căzut din picioare, iar noi ne-am prăvălit odată cu ele.

Trebuie să găsim adăpost rapid, altfel suntem pierduţi. Decidem că e timpul să ne despărţim să găsim pe cineva, oricine. Tragem animalele după noi acum, fiecare în direcţia sa. Căldura dilată aerul peste limite, iar prin atmosfera vălurită de căldura iradiantă, cu ochii împăienjeniţi de disperare, se iveşte o caravană. Coviltirele ţuguiate şi violet se mişcă alene. Măresc pasul până la fugă, încercând să mă apropii de ei. Ajuns aproape, cad lat de oboseală, sete, căldură, iar un val plăcut de apă rece se revarsă peste chipul meu. Deschid gura însetat, iar buzele uscate şi crăpate se simt revigorate. Privirea nu mi-a revenit încă, dar pot distinge nişte siluete prelungi, silfidice aproape, îmbrăcate în violet. Întreb încotro-i Al’Kalaf, iar una dintre siluete îmi indică nordul. Urmăresc direcţia degetului subţire, iar undeva la distanţă, dinaintea soarelui ce acum apune, o farfurie plină de jar, crepusculul creşte. Paşii mei sunt istoviţi şi dureroşi, dar ştiu că Al’Kalaful este pe aproape, trebuie să fie, altfel pierim cu toţii. Trebuie să ajung să...

Odată cu ultima geană adormită a soarelui, temperatura scade, iar aerul devin suportabil, simţurile-mi revin. Numai privirea rămâne aceeaşi. Probabil voi rămîne orb.

Merg, merg de mult timp. Nu ştiu de cît timp. Dar merg. Gata, aici e sfârşitul călătoriei, nu mai pot merge. De m-aş putea odihni, doar un minut sau poate doar o secundă. Faţa mea sărută nisipul uscat şi zgrunţos, gândul îmi zboară la filmele spuse de Tina şi la sunetele taberei noastre, la Crane şi povestea lui şi.... de-aş putea să... mi s-a îngreunat până şi respiraţia. Ridic capul să mă uit în zare. Poate, cine ştie, apare cineva la orizont. Sau poate voi vedea batista violet a străinului fluturândă-n aer. Cad într-o amorţeală subversivă, iar fiind cuprins de ghearele setei şi somnului, cerul capătă culoarea violet, o auroră boreală apare, iar stelele devin iridiscente. Văd, văd un turn. Aş mai avea doar 33 de paşi, dar vai! Mi-e prea greu să-i mai fac. Am obosit. Mâine dimineaţă va trebui să.... va trebui să... Oare când voi ajunge la Al’Kalaf???...